În 1891, în nordul Africii, în zona franceză a Algerului, s-a născut Mahomed Bin Mahomed Bin Gilali Gherainia, în familia unui cadiu înstărit, ai cărui strămoși deținuseră numărul de cămile de la care se putea aspira la nobilitate. Pe Mahomed l-au fascinat de mic știința și aparatele omului alb, așa că tatăl său, mama sa și celelalte opt mame din harem au prins un moment cînd Allah privea spre alte triburi și l-au expediat pe Mahomed în Franța, să deprindă cunoaștințele creștinilor și să înțeleagă arta vindecării. Tînărul maghrebian a studiat cu sîrg medicina și a obținut, chiar înainte de război, o licență de farmacist. Cînd să se întoarcă în Algeria natală, însă, a fost concentrat pe front, într-un detașament de infanterie de clasă inferioară, unde africanii serveau Franța din obligație colonială.
Mahomed a luptat doi ani pe frontul de vest, atît cu pușca, cît, mai ales, cu spatula și termometrul, fiind cel mai apreciat vindecător al crampelor de stomac și al crizelor de diaree, al frigurilor și al reumatismului de tranșee, al rănilor de glonț, de șrapnel și de baionetă, al durerilor sentimentale și de orice altă natură. În 1916, Mahomed cade prizonier și e expediat de nemți în lagărul de prizonieri de lîngă Slobozia. S-a trezit într-o lume bîntuită de boli, de foame și de frig, un țarc cu bordeie și barăci rudimentare, unde armata germană îngrămădise soldați francezi, englezi și români, capturați pe fronturile sale. Pentru un tînăr obișnuit cu arșița din deșert, iarna grea care apăsa pe atunci România părea răzbunarea unui Allah dezamăgit.
Cu toate astea, Mahomed a supraviețuit o vreme, mai cu seamă datorită căldurii cu care l-au întîmpinat camarazii români, care, uluiți de proprietățile lui curative, l-au poreclit Prințul arab. Epidemia de tifos mătura pe atunci taberele militare, lagărele de detenție și orașele aglomerate cu refugiați de război. Foamea, frigul și mizeria lucrau mînă în mînă în folosul bacilului. Mahomed a luptat cu toate puterile lui pentru a-și salva colegii de captivitate. Mai mult, fiindcă Slobozia era la rîndul ei decimată, era scos sub escortă și lăsat să vindece civilii. O vreme, speranța armatei germane, a lagărului de prizonieri și a supraviețuitorilor din Slobozia a stat în spinarea farmacistului francez de origine algeriană Mahomed Gherainia, zis Prințul arab.
Numai că, în octombrie 1918, Mahomed află de la un ofițer austro-ungar că trupele româno-franceze se apropie de lagăr și pune la cale o revoltă. Contactează rezistența română și, într-o seară, pe cînd se furișa în afara porților ca să finiseze planul, e surprins de o patrulă și rănit. E capturat și apoi executat în fața camarazilor săi prizonieri cu cîteva zile înainte ca armata de eliberare să sosească.
Mahomed Gherainia, Prințul algerian, a fost plîns mai mult decît au fost plînși flăcăii locului, nu atît pentru moartea lui, cît pentru viețile pe care le-a salvat.
2.575 de vizualizări
