„Românii şi americanii fac cele mai bune filme“, obişnuia să spună un fost coleg de-al meu de generală: fiu de securist, devenit securist el însuşi, fără a fi deranjat de schimbarea din ’89. Acestui coleg îi datorez prima propunere de recrutare pe care mi-au făcut-o „serviciile“ şi care a picat cum nu se poate mai prost – eu aveam capul plin de joscomunisme… numai securist nu mă vedeam!
Ei bine, după o pauză lunguţă, am fost iar la Act şi am văzut tot o piesă* americană (mai văzusem American Buffalo). Şi m-am întâlnit cu colegul recrutor, a cărui părere aş completa-o: americanii nu fac numai cele mai bune filme, dar scriu şi cele mai bune piese de teatru. Să ne înţelegem: „cele mai bune“ înseamnă „care îmi plac mie“, atât şi nimic mai mult. Cine sunt eu? Sunt omul recent din capitalism, care se duce la teatru seara, după o zi de muncă (scârboasă şi umilitoare, cum e la patron), cu dorinţa de a-şi spăla creierul, îmbăindu-l într-o poveste paralelă, alta decât cea în care bietul creier pluteşte zi de zi. Pentru asta, n-am nevoie de subtiluri pe care să mă chinui să le decodez, ci de o acţiune bine articulată, care să mă „sugă“ în universul ei de relaţii umane (altele decât ale mele). Exemplu: soţul vrea să scape de nevastă, angajează un cvasi-ucigaş rupt în coate, care la rândul lui se-ncurcă cu nevasta soţului. Simplu, american şi alert; mai subţire cu filozofeala, mai mult accent pe ritm, pe dezvăluiri, răsturnări de situaţie etc. O piesă în tuşe prea groase, ziceţi voi? Să fiţi sănătoşi. Aşa e marfa culturală ce se produce şi se vinde într-o societate fără timp de fleacuri: iute ca ardeiul şi tare ca rachiul. Cine are alte gusturi, să se ducă la Apus de soare! Ce spuneam? A, da, de fostul meu coleg. A ajuns foarte bogat şi şi-a permis chiar şi-o amantă de elită, corcitură de top-model cu profesoară universitară (având ambele calificări, cică pe bune). Colegul, în schimb, e foarte gras, deosebit de chel şi cu o promiţătoare cocoaşă în spinare (suferă de o paralizie progresivă a coloanei); avatarurile securismului! Deşi invidios pe succesul lui în viaţă, l-am bătut cu prietenie pe umăr şi i-am urat, în gând, ceea ce scrie-n titlu.
* Fidelitate, de Chazz Palminteri, la Teatrul Act. Regia: Dragoş Campan. Cu: Adela Zamfira, Florin Busuioc şi Gheorghe Ifrim.
Publicat în Cațavencii, nr 42, 24-30 octombrie 2012
