Nici nu știu cum e mai rău: să intri într-un magazin și să sară ăia pe tine cu „Vă pot ajuta cu ceva?” sau să fii lăsat de izbeliște, chiar și atunci când chirăi după atenție?
Intru la tapițer, face „bing-bang”, salut, și se reia filmul: bună ziua, v-am vizitat și ieri, am vorbit despre acele scaune pe care aș vrea să le refac – la care el își ridică privirea și se uită la mine de parcă îi vorbesc pentru prima dată pe subiect, nu a treia.
Zic să-l mai ajut: “Haideți, totuși, că doar deunăzi fusesem aici să vă arăt pozele cu lucrarea. Vă amintiți?”. Caută el prin memorie şi-ncep, parcă-parcă, a-l troieni cu drag amintirile. Parcă ceva-ceva îi sună cunoscut. Da’ nu percutează. Eu îi reiau firul cu ce-am de făcut, mă entuziasmez, îmi scot iar mobilul să-i arăt iar lucrarea, el se uită, se gândește, da’ nu-mi dă decât un „mdea, facem” și-apoi coboară privirea. Îmi țin firea, și de data asta, și mai servil, pe pingele, zic către dânsul: “Cât credeți că ar costa, când ne-am putea apuca, doriți să vă dau un avans, îmi puteți da niște detalii?”. Dânsul se ridică de unde stătea, face doi pași, apoi se așază pleșcoi ca Udrea între niște stofe. Nu zice nimic.
Simt că-mi vin toți dracii ăia mari. Hai, dom’le, ia-mi banii! Care va să zică, mă rog de tine să-ți fac vânzare? Să fac eu o ofertă sau cum?
Nu i-o fi plăcând oare aspectul meu ștrengăresc, cu șapca-n cap? Nu inspiră morman? Îmi fac mea culpa. Dau șapca jos. O țin în mână, umil. Iobag. El, nimic.
Mă dau înspre el și i-o bag iar: „Vă rog să mă scuzați, dar de câte ori vin pe-aici am senzația stranie că vă deranjez”.
„Eh, cum să mă deranjați? Asta e meseria mea.”
Da. Sictireala vine la pachet la multe firme in Romania.
Cum va permiteti sa ii deranjati?