Era vineri după-amiază, pe la ora la care bugetarii au lăsat de multă vreme mileul peste monitorul computerului și au plecat deja să-și cheltuiască în turismul de week-end bonurile de vacanță pe care încă nu le-au primit de la guvernarea PSD. Voiam să sărbătoresc și eu vestea că iar avem mini-vacanță și maxi-week-end cu ocazia Sfintei Mării, când a sunat disperat prietenul Irinel, căutându-și un înlocuitor de urgență în juriul Festivalului Minorităților de la Sulina. Prezența lui acolo, în acel juriu, era pe deplin justificată, atât datorită apartenenței lui îndelungate la presa locală și regională, cât și implicării la fel de îndelungate în activismul legat de problemele minorităților. Dar într-un oraș mic și multicultural cum e Tulcea, e greu să nu găsești oameni care fie fac parte din vreo minoritate, fie sunt implicați în comunicarea de masă, fie ambele. Așa că, aparent, lui Irinel i-ar fi fost ușor să-și găsească un înlocuitor care să-l ajute în acest caz al accidentării de ultim moment pe care o suferise. Poate m-a ajutat faptul că aparțin unei minorități complet defavorizate, care nici măcar nu e reprezentată în Parlament. Poate m-or fi ajutat alte lucruri. Nu știu. Cert e că într-o oră eram deja în drum spre Sulina. Și spre disperarea motanilor nehrăniți, a grădinii necurățate, a…, a… și a…
Am ajuns la Sulina
într-o oră și jumătate, plus-minus. Aș fi putut face patru ore, ca orice cetățean al Deltei care vrea să-și folosească avantajele date de apartenența la această comunitate defavorizată. Dar nava de pasageri care parcurge drumul Tulcea-Sulina în atâta timp pleacă doar o dată pe zi. Atunci când am plecat eu spre Sulina, pentru a mă integra în prestigiosul juriu, nava plecase de câteva ore. Atunci când am ajuns, nava ajunsese și ea, de vreo jumătate de ceas. Poate chiar de 45 de minute. Oricum, mai bine mai târziu decât a doua zi, când concursul de pe scena din Sulina s-ar fi terminat deja.
Sulina, este – sau, mai bine zis, a fost – cel mai multietnic și multicultural oraș al României din toate timpurile. Așa că un festival al minorităților își are aici locul mai bine decât oriunde în altă parte, deși minoritățile Sulinei sunt astăzi de găsit mai degrabă în cimitirul părăginindu-se și în clădirile care mai au puțin și nu vor mai putea fi restaurate. Și, totuși, tradiția obligă.
A început, așadar, festivalul
cu recitalurile unor formații locale sau, oricum, din regiune, care reprezentau comunitățile lipovenilor, ale haholilor și ale turco-tătarilor. Cântece vechi, rusești, ucrainene sau turcești, interpretate de păstrătoare ale tradițiilor. Unele, atunci când au simțit că vocea le-ar putea trăda, au dat-o pe playback. Dar măcar aveau costume frumoase. Foarte frumoase.
Apoi, a venit rândul tinerilor, care au preferat, mai degrabă, să danseze. Şi ei aveau costume frumoase, unii de-a dreptul superbe. Iar dorința de a păstra și perpetua, cumva, tradițiile descălecătorilor merita aplauzele publicului și aprecierea juriului, alcătuit din persoane mult mai competente decât mine. Eu dansez cu grația unui hipopotam timorat și cânt cu delicatețea unui coiot de-abia sculat din somn. Am încercat, așadar, să nu împiedic aprecierea profesionistă a prestațiilor, deși, ca și ceilalți membri ai juriului, am fost de părere că fiecare dintre cele 11 ansambluri participante are pentru ce fi scos în evidență.
Un singur moment am avut
în care am simțit că cineva își bate joc. Nu de noi sau de public, ci de copiii care urcaseră pe scenă cu bucurie, ca să danseze.
Chave Zurale este un ansamblu de dansuri din Isaccea, compus din copii de etnie romă. De fapt, este un ansamblu compus în majoritate din fete, iar asta este o chestie nemaipomenită într-o comunitate unde fetele sunt destul de marginalizate sau considerate elemente secundare ale grupului etnic. Dincolo de muzica electrizantă care le-a însoțit programul, coregrafia a fost de un maxim bun-simț. N-am văzut mișcările lascive pe care, în general, lumea le asociază cu dansurile țigănești. La fete de 12-14 ani ar fi fost complet deplasate, mai ales că problema căsătoriilor premature e una departe de a fi dispărut din comunitatea romă.
Și, totuși, totul, dar absolut totul
a fost stricat de un papagal. Un nene care a crezut că munca unor copii e numai bună pe post de platformă electorală pentru el însuși.
Pe personaj îl cheamă Daniel Vasile și este deputatul minorității rome în Camera Deputaților. Este urmașul în această funcție al celebrilor, în ordine cronologică, Mădălin Voicu și Niki Scorpion. E la primul mandat, a obținut 13.126 de voturi la alegerile din decembrie și vine tare din urmă, afișând un savoir-faire în materie de PR și autopromovare demn de o cauză mai bună. Daniel Vasile s-a urcat pe scenă, luându-le fața copiilor, și a ținut un discurs din cale-afară de politicianist. În loc să îndemne la reflecție, a enervat. În urma lui, pe scenă au rămas nu doar copiii ce urmau să danseze, ci și o pancartă ce promova Partida Romilor Pro-Europa. Deși partida în sine contribuie puțin spre deloc la programele de acest gen. Dacă a dat bani pentru tipărirea pancartei ar fi un mare lucru. Am dubii.
Copiii nu au nici o vină
Mai ales, copiii nu au nici o vină pentru fantasmele și frustrările adulților. Un om precum Daniel Vasile nu-i reprezintă și nu-și reprezintă comunitatea. El nu se reprezintă decât pe sine și interesul său de a sta cât mai mult în Parlament, de a gestiona fonduri destinate minorității și așa mai departe.
Da, și noi, majoritarii, sau noi, membri ai altor minorități, avem păcatele noastre atunci când vine vorba de minoritatea romă. Dar, uneori, păcatele noastre sunt mult mai mici decât ale acelora ce se pretind reprezentanți ai acestei minorități.
1.760 de vizualizări
