MIRCEA PLATON: „Școala trebuie să-ți dea exact ce nu-ți dă viața“

Cristian Teodorescu: Cum vine asta, „deșcolarizarea României”, că sună înfiorător?

Mircea Platon: Este procesul în urma căruia profesorul devine un „facilitator“, manualele ajung „alternative“, învățarea se face „prin joc“ și centrul de greutate al școlii se mută pe calculatoare și online (nu în situații de criză, ca acum, ci permanent). Este metoda prin care am ajuns să avem 45% din elevi analfabeți funcțional și care a contribuit, după cum o arăta un recent studiu german, la atingerea celui mai scăzut nivel de IQ al românilor de la perioada imediat postbelică încoace. Deșcolarizarea a debutat la începutul anilor 1990, după ce învățămîntul românesc fusese deja epurat de însemnele, sloganurile și adaosurile ideologice comuniste, și a constat în abandonarea modelului haretian, model clasic, european, de bună extracție franco-germană, model care se organicizase în România, asigurînd buna pregătire a elitelor și mobilitatea socială a românilor săraci, dar inteligenți și muncitori. În locul acestui model, s-a trecut la un altul, bazat pe cicluri nesfîrșite de reforme structurale: ale programelor, ale planurilor-cadru, ale manualelor, ale metodelor de a trece dintr-un ciclu școlar în altul, ale metodelor de predare și examinare. Inițiată, la începutul anilor ʼ90, ca mișcare împotriva învățămîntului preponderent tehnic din ultimul deceniu comunist, reforma structurală a învățămîntului a condus, aproape treizeci de ani mai tîrziu, la ideea că ne trebuie, în loc de învățămînt teoretic, mai mult învățămînt vocațional. Ne-am întors de unde am plecat, doar că mai săraci cu un sistem de învățămînt. Pe care nu-l mai avem nici măcar la nivelul anilor 1990.

C.T.: De unde ni se trage?

M.P.: Ni se trage de la activitățile diverselor lobby-uri, care au vrut să transforme și sistemul de educație din România în baterie financiară. Sistemul de învățămînt clasic nu putea fi căpușat cu aceeași ușurință ca sistemul acesta experimental, alternativ. Era un sistem care funcționa cu resurse puține, frugal. Noul sistem de educație este o baterie pentru furnizorii de manuale, de expertiză, de soft-uri, de diverse campanii de sensibilizare, informare și îndoctrinare. E Circus Globo. E un triumf al precarității și improvizației, adverse, de fapt, învățării și educației, dar propice sifonării de fonduri.

C.T.: Cine e de vină?

M.P.: Sîntem obișnuiți să spunem fie că „noi toți“, fie că „așa e acum“ și „trebuie să ne adaptăm“. În ambele cazuri avem de a face cu generalizări care anulează orice responsabilitate și ne văduvesc de orice soluție. De fapt, de vină sînt în principal oamenii a căror menire este aceea de a structura învățămîntul românesc. Principalii promotori ai reformei continue, un fel de fază pe școală a revoluției continue: un grup de experți pitiți în sînul Institutului de Științe ale Educației, al Ministerului Educației și al unor ONG-uri, experți care au pus în aplicare reforma structurală a învățămîntului românesc sub protecția și îndrumarea Băncii Mondiale. Unii dintre acești experți au funcționat în același timp și la ISE, și la MEC. Erau plătiți bine din bani pe care România i-a luat cu împrumut de la Banca Mondială și pe care i-a restituit integral. De fapt, în 2003, Banca Mondială chiar s-a minunat că, în România, „reforma a fost realizată în şapte ani în loc de cincisprezece, cît cere, de obicei, un ciclu de reforme“. Consecințele au fost pe măsura grabei. Țările din Estul Europei care nu s-au supus acestor reforme structurale – Polonia, Ungaria și Țările Baltice, de exemplu – au acum sisteme de educație și economii net superioare României.

C.T.: De 30 de ani, învățămîntul din România se tot reformează, reformatorii seamănă cu meseriașii care te întreabă „Cine-i dobitocul care v-a făcut asta?“. E același mecanism de discreditare?

M.P.: Nu, nu e același mecanism pentru că experții vin de la aceleași instituții și au aceeași ideologie. Reforma are la bază redefinirea scopului învățămîntului. Pornind de la această redefinire, s-au modificat planurile-cadru, apoi programa, apoi manualele și apoi modurile de predare, notare și examinare. Scopul învățămîntului clasic românesc, de la Spiru Haret citire, era acesta: „Sistemul școlar al unei țări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuințelor, aspirațiunilor și caracterului național al poporului care o locuiește“. Ca atare, Spiru Haret spunea că învățămîntul e „chemat să îndeplinească un întreit scop“: „să formeze buni cetățeni“, „să procure tuturor tinerilor fondul de cunoștințe care este indispensabil oricărui om în viață, fără osebire de treaptă socială“, „să formeze contingente pentru toate carierele cari sînt necesare pentru viața completă și armonică a statului“. Învățămîntul, nota el, „ca să fie desăvîrșit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuțindu-l cu cunoștințe multe, dar a cultiva și inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numește educațiunea tinerimei“. Prin comparație, Legea Educației (1/2011), în vigoare astăzi, definește scopul învățămîntului astfel: „Misiunea asumată de lege este de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare“. Prin urmare, reforma a însemnat trecerea de la un ideal al învățămîntului care avea în vedere formarea culturii generale, bază absolut necesară a oricărei specializări, și cultivarea conștiinței naționale și a comportamentului civilizat, la un sistem de învățămînt menit a produce „resursă umană“ pentru piața globală a muncii. Acesta a fost scopul tuturor reformelor din ultimii 30 de ani, întreprinse de meseriași de la aceeași Prestațiune școlară, meseriași care au acționat în același sens indiferent de partidele aflate la guvernare.

C.T.: Și pe vremea lui Ceaușescu exista abandon școlar, mai ales la țară, dar elevii erau trecuți clasa, la ordin, deși nu călcau pe la școală. Știți, nu?

M.P.: Da, știu, dar acum avem abandon mintal generalizat. Dincolo de abandonul școlar, care e mult mai mare datorită faptului că societatea a fost, în varii feluri, scoasă din rosturile ei, avem de a face cu o erodare programatică a încrederii în rostul educației, lucru care va asigura consolidarea statutului României de reprezentantă a periferiilor Lumii a Treia în marginea UE. Studiile inițiale făcute de experții internaționali veniți să pună în mișcare reforma la începutul anilor ʼ90 arătau starea foarte bună, din punct de vedere al pregătirii, a corpului didactic și a cohortelor școlare ale României ieșite din anii ʼ80. Ironia face că, în numele soluționării abandonului școlar din unele sate și al abandonării învățămîntului tehnic, am sporit de fapt abandonul școlar și rata de analfabetism funcțional și am ajuns să cerem mai mult învățămînt tehnic. Din punct de vedere al economiei de piață, reforma sistemului de educație e o afacere falimentară pentru că s-au cheltuit foarte mulți bani pentru rezultate nule și pentru dărăpănarea unui sistem care mergea. Cine a fost tras la răspundere? Nimeni.

C.T.: Chiar ne pregătim copiii pentru export?

M.P.: După cum am precizat, acesta este chiar scopul învățămîntului de astăzi. Pe cei analfabeți funcțional îi absoarbe piața muncii globale pe ogoarele de sparanghel și căpșuni. E o piață a muncii, de jos, foarte aglomerată și deci prost plătită. Pe de altă parte, părinții care pot investesc masiv în pregătirea privată a copiilor pentru ca aceștia să-și poată „urma visul în afară“. Învățămîntul e, neoficial, semiprivatizat și a încetat în bună măsură să mai funcționeze ca educator al elitelor naționale și ca motor al ascensiunii sociale. Mă mir că atît stînga, care ar trebui să promoveze ascensiunea socială prin intermediul unui sistem de educație solid, cît și dreapta, care ar trebui să fie interesată de pregătirea elitelor bazate pe „muncă și merit“, nu sînt îngrijorate de acest lucru. Nu există nici o forță politică dornică să facă din restaurarea învățămîntului românesc o prioritate.

C.T.: Cum vine asta cu oportunismul părinților?

M.P.: În urma reformelor, standardele de notare și promovare s-au diluat, părinții au fost lăsați să aibă o influență prea mare asupra școlii. În urma indicațiilor „de sus“, s-a încurajat programatic implicarea, inclusiv financiară, a părinților în derularea procesului educațional. În al doilea rînd, s-au legat mediile din timpul celor patru ani de studii gimnaziale de media admiterii în liceu. Ca urmare, părinții au fost stimulați să facă presiune asupra școlii pentru a-și „apăra“ și promova interesele propriilor copii. Rezultatul a fost prăbușirea regulilor.

C.T.: Ce le răspundeți celor care v-ar putea acuza că aveți convingeri învechite?

M.P.: Le răspund că liderii țărilor occidentale, adică cei care ne conduc și pe noi, sînt produsul unor școli în care, de trei sute de ani, nu s-a schimbat nici măcar mobilierul, darămite filosofia educațională. Școala nu se poate baza pe provizorat. Cu atît mai mult cu cît trăim într-o lume a schimbării continue. Ce înseamnă acest lucru? Că lucrurile devin foarte repede deșeu, că progresul devine foarte repede expirat. În această lume ai nevoie de stabilitate, de un sistem de puncte cardinale. Școala nu e chemată să participe la haosul generalizat, ci să te ajute să-l stăpînești și să pui ordine în lucruri. Școala trebuie să-ți dea exact ce nu-ți dă viața. E altceva: e pregătire, antrenament pentru viață.