Faceți cunoștință cu Serghei Dovlatov. 50% evreu. 50% armean. 100% cetățean sovietic. 150% talentat. 200% interzis. Și cifrele ar putea continua, pentru că, în uriașul gulag de la Răsărit, regimul lui Brejnev vrea să însănătoșească societatea curățind-o de toate elementele nocive: carbohidrați, glucide și scriitori care au prostul obicei să gîndească.
Filmul lui Aleksei German Jr. a vînat cu succes Ursul de Argint la Berlin anul acesta, și asta ar trebui să-l transforme automat într-un titlu care trebuie văzut neapărat. Pe de altă parte, sîntem pe deplin familiarizați cu apetitul nemților pentru gaze rusești, iar filmul de față are numeroase momente cînd este doar o glorioasă bășină cu pretenții.
Întins pe șase zile din noiembrie ’71, filmul își înșiră cadrele migăloase pe firul narativ, dar pare să uite fix esențialul: ce vrea să spună. Ar vrea să fie un scurt fragment din viața unui celebru scriitor, dar realitatea cam miroase a fapte imaginate, iar celebritatea lui Dovlatov a erupt în Rusia abia după ’90 și cam între granițele alea a rămas. Ar vrea să surprindă sufocanta stagnare a erei Brejnev, dar atacă subiectul cu determinarea ardeleanului care se așază pe o piuneză și comentează dramatic: „Apăi, no, dacă-i musai”.
Ar vrea să susure în mintea spectatorului cît de crudă e soarta creatorului care-și vede opera refuzată, oprimată, blocată în sertarul unui cenzor cu ochelari de cal și suflet de vierme, dar emasculează rolul principal în modul socialist-științific în care orice imbecil devenit profesor de română știa să-l prezinte pe Eminescu drept Luceafărul poeziei românești care n-a băut și n-a futut niciodată, pentru că situația lui de geniu ascetic îi ocupa tot timpul. Dovlatov-scriitorul era un alcoolic de frunte și un curvar notoriu, în timp ce personajul lui Milan Maric este imun la vodcă și la pizdă pentru că e prea bun pentru lumea în care trăiește și e misiunea lui astrală să-și consacre timpul pentru a fi contemplativ și ironic. Sau, mă rog, asta ne spune filmul fără să ne arate.
Dovlatov ar vrea să fie metaforic, dar singura metaforă garantată e că vrea să mănînce plăcinta în timp ce-o păstrează neatinsă. Ar vrea să se plîngă de Rusia sălbatică și sovietică al cărei regim a permis persecuția unor asemenea valori, dar, în același timp, ar vrea să se cocoșească în față spectatorilor cu „Uite, ăsta genial e al nostru!”. Din nou, Dovlatov din film e genial pentru că asta ni se spune, fără ca scenariul să aibă neobrăzarea să-l și arate astfel.
În final, Dovlatov nu e un film prost. E mai rău decît atît: e mediocru. Lipsit de vervă, de șarm, de ironia pe care personajele i-o tot reproșează protagonistului. Dacă Moartea lui Stalin îi dădea ocazia lui Ianucci să ia comunismul la șuturi pline de haz și să-l pună sub un duș nu rece, ci călduț și puțin gălbior, Dovlatov pare mai mult un ifos artistic care mimează biografia doar pentru a livra un plictisitor „Uite ce nasol spun oamenii ăștia că era atunci”, eventual suplinit de un „Dacă trăiai atunci ai fi înțeles”. Genul de argument care merge brici pentru spectatorii lui 2018.
Dovlatov. R.: Aleksei German Jr. Cu: Milan Maric, Danila Kozlovsky, Helena Sujecka.
Ce limbaj vulgar.