Săptămâna trecută, împins de o oarecare nevoie, am intrat, sfios, într-o farmacie din buricul Bucureştiului. Ar fi trebuit să-mi dau seama că e ceva dubios la mijloc atunci când cele cinci farmaciste s-au întrerupt brusc din discuţii şi m-au privit ca pe un salvator.
Deşi miezul zilei, probabil că eram primul client, de aici şi speranţa care li se citea în ochi. Am cerut, cu voce scăzută, o cutie cu antinevralgice. Am dat cei 6 lei şi mi-am cerut scuze. Dacă eram cu adevărat bolnav, poate îşi luau şi fetele alea salariul luna asta.
