Bănuiesc – nu bănuiesc, sînt sigur – că habar n-aveați de vînzoleala momentului. Pe pariu că nu știați că au loc alegeri la Uniunea Scriitorilor. Cei mai mulți, inclusiv membrii nevinovați sau iertați de Dumnezeu, vor întreba: „Mai există Uniunea Scriitorilor? Unde? Cînd? De ce? Să mă înscriu… Ah, sînt deja membru…“ Nu că n-ar fi fost poftitori, dar e greu de dus povara urii neîmpăcate a fostului-actualului-viitor președinte, care, la 84 de anișori, neîmpliniți, candidează pentru a nu știm cîta oară. Aflat la cîrmă din 2005, pare că încă nu și-a încheiat proiectul faraonic de exterminare a nefericitei Uniuni. Dar de ce ură? Nu e normal să aibă un contracandidat? Cum e în toate organizațiile de utilitate publică? O fi normal, numai aici, nu. De ce? Recapitulez ce s-a întîmplat acum cinci ani, cînd venerabilul a avut de luptat cu mai tinerelul de 50 de ani Dan Lungu. Toate revistele și filialele s-au pus cu artileria grea pe contracandidat, iar sperietoarea a fost „Vine Lungu și ne ia pensiile. Pensioarele dobîndite cu trudă de conducere, mama noastră“. Pentru naivi și neștiutori, un kind reminder. Cînd a fost votată în Parlament legea indemnizațiilor și a suplimentelor de pensie pentru o categorie socială defavorizată (artiștii), PNL, partidul dlor Vosganian și Manolescu, a votat împotrivă. Și, la vremea respectivă, nici viitorul președinte și nici viitorul vicepreședinte nu au zis nici pîs. Asta nu i-a împiedicat ca, vreme de 15 ani, să se împăuneze cu legea la care nu au avut nici o contribuție, folosind-o ca pe o sperietoare pentru breasla tot mai îmbătrînită și ruptă de realitate. Nu-i de mirare că Dan Lungu a fost perceput ca ucigaș al breslei. Dar cui i-a păsat? Liniște, vrem liniște. Și liniște s-a făcut.
Ei, dragii moșului, timpul trece repede și sîntem în anul de grație 2023, cînd, iaca poznă, avem, din nou, alegeri. Cine candidează? Precum vă spusei, dl Manolescu. Venerabilul e purtat prin filiale, să explice (cui?) ce are de gînd să facă și să dreagă mai departe. Nimeni nu întreabă nimic, nu e curios să afle de ce media de vîrstă a organizației (repet, de interes național) a depășit 65 de ani? De ce nu mai există noi membri nu sub 30, dar nici sub 40 ori 45 de ani? Cît va mai supraviețui o organizație de breaslă în care nu intră și nu intră aproape nici un scriitor dintre debutanții ultimilor zece ani? Cît de reprezentativă mai e pentru literatura română actuală?
Mă gîndesc cu melancolie la solidaritatea de dinainte de 1989, la protecția pe care o obțineau, necondiționat, scriitorii tineri din partea colegilor mai vîrstnici. La dorința clară de a face parte dintr-una din cele mai neconvenționale organizații din România comunistă. Și, firește, primul congres din februarie-martie 1990, cînd peste 100 de tineri scriitori au fost primiți cu urale. Era(m) acolo și „generația ’80“, și „generația ’90“, și nimeni nu privea USR ca pe o redută reacționară. Eh, amintiri. În anii care au urmat, a fost întotdeauna o luptă aprigă pentru președinție, pentru organele de conducere. Iar acum, pauză. Cum ar fi spus un celebru miliardar, „N-am venit să-ți tulbur somnul!“.
Dar – minune! Pentru că există și minuni. A apărut, din neant, un contracandidat, Doru Viorel Ciucescu. N-ați auzit de el? Nici eu. Ilustrul necunoscut s-a prins (măcar atît) că ar putea fi împușcat pentru cutezanță și, în programul de guvernare, își cîntărește cu atenție viitorul. Zice așa: „…eu sînt conștient că este foarte puțin probabil să fiu ales în onoranta funcție de Președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Dar mi-ar plăcea să cred că acest proiect să rămînă ca o tentativă… În al treilea rînd, dacă voi fi ales Președinte al Uniunii Scriitorilor din România, toți membrii acestei asociații de creatori de utilitate publică vor fi egali pentru mine, fără părtiniri. De asemenea, prin această candidatură, eu nu doresc să intru în conflict cu nici unul dintre ceilalți candidați… declar încă de la depunerea acestui proiect că nu voi purta ranchiună viitorului președinte, din contra, voi recunoaște înfrîngerea și voi fi onorat să colaborez cu el“.
Cred că staff-ul dlui Manolescu a adus jertfă un bou gras pentru apariția din neant a iepurelui alergător. Nici în cele mai frumoase visuri nu ar fi fost posibil ca aparențele de legalitate și viața fără de griji din instituție să fie conservate atît de ușor. Dar hai să vedem ce propune contracandidatul. 0.1. Crearea unui post televiziune cu denumirea „Televiziunea Scriitorilor și Cititorilor“, al Uniunii Scriitorilor din România, la care fiecare scriitor să aibă posibilitatea să fie prezent o jumătate de oră, de cel puțin trei ori pe an (18 ore de emisie pe zi, 36 de scriitori pe zi, 1.080 de scriitori pe lună, 4.320 de scriitori în patru luni)… Doamne, iartă-l, că nu știe nici în ce organizație e, nici ce spune. Mai lipsea pămîntul plat.
Așa că dl Manolescu își continuă turneul electoral, cîțiva membri rătăciți dorm la ședințe, totu-i vis și armonie. Zarurile au fost măsluite. Singura întrebare e dacă în 2028, la următoarele alegeri, va mai fi careva capabil să scrie, manu propria, vreun nume pe buletinele de vot. Dar să sperăm că vor veni gata tipărite. Somn ușor!
