Se povestește că, pe vremea cînd armata îl vîna ca pe-un mistreț de-al lui Țiriac de la Balc, Pablo Escobar era atît de leneș încît a preferat să ardă milioane de dolari în foc pentru a-i ține de cald fetiței sale în loc să taie lemne.
Și se mai povestește, de asemenea, că, pe vremea cînd fugea din casă conspirativă în casă conspirativă, traficul Columbiei era de-a dreptul imposibil pentru un șir imens de gipane de neam prost, ticsite cu traficanți și badigarji. Prin urmare, Escobar și suita au luat direct un autobuz, condus fără teamă spre destinație chiar de marele șef.
Nu în ultimul rînd, se mai spune că același Escobar pierdea anual sute de milioane de dolari, pentru că fie uita unde i-a pus, fie îi punea atît de bine încît îi mîncau șobolanii sau îi înghițeau alunecările de teren.
Toate cele de mai sus sînt reale. Și ar fi meritat să fie prezente într-un film care se laudă că este o cronică, fie și parțială, a vieții monstrului genocidal și grandoman din vîrful cartelului de la Medellin.
Dar dacă cineva ar fi interesat de povestea lui Escobar, așa ticălos și ingenios cum era, atunci n-are decît să urmărească primele două sezoane din Narcos.
Loving Pablo este, cel mult, o telenovelă. Una care ar avea pretenția că-și trage seva din cartea Virginiei Vallejo, o mîndră devenită celebră drept vedetă TV în Columbia și rămasă în memoria colectivă drept una din numeroasele fufe ale lui Escobar.
Iar prima parte a filmului reușește să rămînă fidelă unghiului inițial. Escobar este un misterios nouveau-riche, totul în jurul lui este glamour, style și alte cuvinte demne de sucit mințile gîsculițelor care iau de bune ce scrie Cosmopolitan. Ticălosul e simpatic, șarmant și plin de bani. Neapărat, plin de bani pe ultimul loc, să nu pară cumva că Virginia este cam parașută. Nici nu pare. Da’ reiese prin toți porii peliculei.
Restul filmului este o bălmăjeală de povești biografice și interpretări simpliste, toate imposibil de atribuit memoriei Virginiei. Deci avem un unghi unic, dar nu prea.
Scenariul suferă cumplit de „n-are sens să arătăm/explicăm, oricum știe toată lumea”. De unde să știe? Escobar – atenție, spoiler – a murit acum 25 de ani. Cei care au prins perioada au uitat, cei născuți mai tîrziu n-au aflat niciodată cît de imens și infect a fost. „Ba n-au uitat, se uită la Narcos și își aduc aminte!” A, bun, deci am găsit și justificarea pentru filmul ăsta.
De fapt, singura justificare pentru Loving Pablo e Escobar. Nu, nu cel real. Parcă, în ciuda scenariului calp, sărac și de multe ori pur și simplu prost, Javier Bardem insistă să-și țină nepătată stofa de mare actor și intră în rol cu pofta cu care intra Mutu în dîrele de cocaină. Escobarul lui e un ticălos charismatic și fascinant, care lasă să se ghicească insul malefic pe la colțurile măștii, dar pe care nu te poți opri să-l urmărești mesmerizat. Probabil că, într-o țară care a produs doar Steven Seagali și Adam Sandleri, Bardem ar fi arestat la graniță și deportat.
Și Penélope Cruz? Mai bine stătea acasă să facă o paella. Partitura e mizerabilă, dar nici ea nu insistă prea mult. Știe să fie fufă, știe să fie isterică și știe să arate infinit mai nasol decît arăta adevărata Virginia.
Loving Pablo. R.: Fernando León de Aranoa. Cu: Javier Bardem, Penélope Cruz.
Excelent. Am invatat chestii. Singura fază ar fi că mergeau la inceput cele doua paragrafe de la sfarsit, din cauză că nu au element picant/mujdei pă ele