Într-un sat asuprit de foame din sudul Moldovei, unde ciripitul păsărelelor n-a putut fi auzit ani la rînd din pricina ghiorăitului de mațe, s-au născut mai mulți flăcăi costelivi pe care războiul i-a adus sub arme și a căror carne puțină a fost făcută carne de tun. Gloria lor s-a stins înainte să se aprindă, iar ei au rămas prizonieri pe vecie în mormîntul rece și nerușinat al uitării.
Ilie Trăistaru, unul dintre ei, a fost luat cu arcanul și dus pe frontul dobrogean, în fața ofensivei bulgaro-germane din septembrie 1916. A nimerit în batalionul 3 din Regimentul 68 Infanterie, alături de recruți luați și ei de la coada vacii. Erau cu toții tineri, dar cocoșați deja de viață, fără cunoașterea armelor, dar oțeliți în crîncenul războiagricol, trăiți între coada vacii și coarnele plugului, învățați să bea apă chioară pe săturate și să nu mănînce între recolte decît mărar sălbatic, coajă de salcie și salată de brusturi.
Ilie Trăistaru avea un chip de înger ținut la pușcărie, cu ochi albaștri și obraji supți, cu cearcăne săpate de griji, de secetă și de lăcuste și un nimb de bunătate plutindu-i peste creștet. Sublocotenentul Mușătescu, pe care războiul îl smulsese dintr-o familie de învățători de țară, a recunoscut, de la prima ochire, marea virtute țărănească ce atîrna agățată pe vestonul soldatului Trăistaru, invizibilă pentru ceilalți, dar răsplătindu-i dîrzenia și curajul în Marele Război cu brazda, secera și sapa.
În noaptea de 5 spre 6 septembrie, cînd s-a dat ordinul de atac al unei poziții bulgare fortificate, Ilie a înaintat cot la cot cu sublocotenentul și cu restul batalionului printre gloanțe și explozii de obuz. Niciunul dintre acei soldați ai foamei nu mai cunoscuse botezul focului, dar asta nu i-a împiedicat să înainteze senin, ca un corp de veterani, căzînd unul după altul, culcați la pămînt de mitralierele din față. Doar întunericul îi mai ferea de gloanțe, iar cei care au rămas în picioare și au continuat să tragă i-au făcut pe bulgari să dea înapoi și să se închine îngroziți.
Ilie Trăistaru s-a adăpostit după un pietroi lîngă sublocotenentul Mușătescu și a început să tragă în inamic. Așa cum avea să povestească ofițerul mai tîrziu, la fiecare foc, Trăistaru lovea un bulgar. De cincisprezece ori la rînd, fără să fi avut instrucția necesară, soldatul a ochit și a doborît fără greș inamicii unul după altul. Cînd bulgarii au dat asaltul cu trupe superioare și linia Regimentului 68 a dat înapoi, Trăistaru a rămas în spatele pietroiului și a secerat mai departe. Bulgarii și-au pierdut avîntul, românii au prins curaj, au revenit și au respins pînă la urmă atacul, dar soldatul care culcase la pămînt două plutoane nu mai respira.
Bulgarii se străduiseră din greu să-l nimerească, iar dovada stătea în pietroiul pe care îl sculptaseră din gloanțe după formadușmanului lor. Statuia împănată cu plumb a eroului Ilie Trăistaru, singura ce i s-a oferit, a fost opera inamicilor săi. Ea există și azi, neștiută și eternă, undeva între Cernavodă și Cocargea, în podișul fierbinte al Dobrogei, arsă de soare și mîngîiată de gușteri.
Fals: Adevaratii eroi sunt posesorii de certificate de revolutionar cu merite deosebite, care in 21-22 stateau sub pat cacati pe ei, intr-o localitate in care se trageau eventual basini, si care apoi au umplut politica si parlamentul. Lor trebuie sa la ridicam statuie, ca bani si drepturi si-au dat singuri! Si la fiecare statuie, 1000 de porumbei care sa-si exprime respectul!