Nemulţumitului i se ia darul pe care nici nu l-a primit

Bunul meu prieten Traian T. Coșovei citise pe undeva – și ne înnebunea cu asta netam-nesam – o chestie scoasă din propaganda pură: „Orice minciună repetată de o mie de ori devine un adevăr“. E suficient să fie susținută și de o mie de oameni diferiți, rezultatul e același. Pe ascultător îl străbate la început o fior cu gîdilici. Ar rîde: ceea ce aude e prea gogonat, glumiți, nu-i așa? Apoi, cade-n fandacsie și lumea lui se răstoarnă cu fundu-n sus. Dacă o mie de oameni îi spun că e beat și că nu înțelege, poate că e timpul să bage cornu-n pernă. Am văzut de curînd un experiment simpatic și cam spăimos. La o sală de curs, proful i-a convins pe cursanți să susțină o minciună și ultimul întîrziat care va fi intrat în sală să fie expus. Și chiar așa s-a întîmplat. Un student a intrat, a dat bună ziua și și-a cerut scuze pentru întîrziere. Foarte vesel, profesorul i-a răspuns că tocmai discuta despre percepția culorilor și voia să vadă cine are dificultăți în perceperea culorilor. Apoi i-a arătat un dosar roșu, care odihnea pe catedră și l-a întrebat ce culoare are. „Roșu!“, a răspuns vesel studentul, convins că a scăpat ușor și fără absență. „Hm, ești sigur?“ „Bineînțeles că e roșu.“ „Ciudat, nimeni de aici nu a zis așa ceva. Toată lumea e de acord că e verde, singura obiecție fiind nuanța de verde.“ Studentul s-a uitat neîncrezător la colegi, dar toți au rîs de el. „Verde“, a zis unul. „Verde“, Oltul repetează. „Deci ce culoare are dosarul?“ Cu inima cît un purice, studentul întîrziat s-a lăsat convins: „Verde“. Mica conspirație s-a desfăcut în clipa aia. O majoritate poate convinge un individ să mintă sau să-și încalce convingerile. Atenție, nu sub amenințare sau tortură, ci numai prin presiune socială.

Cam așa stau lucrurile și în politică, economie, societate. E suficient ca un slogan să umble țanțoș din gură-n gură, că va dobândi, treptat, dar neîndoios valoarea de adevăr. Rețelele sociale sînt laboratoare de convingere, mai ales grupurile la care nefericitul naiv aderă. De teamă să nu fie expulzat, va lua de bune toate gogomăniile, le va pieptăna, le va dichisi, le va pupa în cur și le va da mai departe, eventual și urmașilor.

Știm cu toții că România e în găleată. Deficitul a urcat la cer, finanțele s-au întins cu burta pe pămînt și cineva trebuie să plătească. Din cîte se vede pînă acu’, cei care vor fi obligați să plătească pagubele sînt cetățenii, și pe bună dreptate. S-au întins mai mult decît le e plapuma, au fost lacomi, nesăbuiți, s-au dedulcit la consum. Bine le zicea Guda: cu cît avem mai mulți bani, cu atît sîntem mai proști. Dar să-l lăsăm pe Iancu să-și păzească sărăcia și nevoile și neamul.

Însă ideea că lumea cîștigă prea mult (bugetarii cei grași din Valahia) cîștigă teren și societatea a ajuns la concluzia că trăim prea bine, sîntem prea năzuroși și nu înțelegem necesitatea. Citez dintr-un asemenea teoretician, ca să nu credeți că vorbesc după ureche): „Problema noastră nu este că ne merge rău. Problema este că ne merge suficient de bine încît să ne permitem luxul de a disprețui ceea ce avem, de a confunda libertatea cu haosul și bunăstarea cu un eșec. Da, ne merge prea bine. De-aia sîntem supărați. Ne merge atît de bine, încît am ajuns să fim profund nefericiți din cauza confortului. Ne-am plictisit de bine. […] Avem televizoare color, avem mașini, uneori chiar cîte două pe familie, aer condiționat, frigiderul plin, haine de nu mai încap în casă, dar bombănim că nu e ce trebuie. Facem concedii în țară sau în străinătate, ne pozăm prin Grecia, prin Italia, prin city-break-uri luate la ofertă și, între două poze cu desertul și marea, oftăm apăsat pe Facebook că «nu se mai poate trăi în țara asta». Mîncăm bine. Ne-am rafinat gusturile, ieșim la restaurant, bifăm cafenele, comandăm burgeri artizanali și deserturi exotice, dar vorbim despre prezent de parcă am trăi într-un lagăr“.

M-am frecat la ochi. Vina este a plictisului, a bunăstării. Cetățenii au dat în bengă. Așa o fi? Păi, nu prea. Probabil autorul vorbește despre familiile care cîștigă peste 3.000 de euro lunar, că o familie cu 1.000-1.500 de-abia își duce zilele. Asta e majoritatea, marea majoritate a salariaților de tot soiul din scumpa noastră patrie. Și nu, o mașină sau un televizor ori o excursie nu sînt un lux, ci un crîmpei de normalitate. Oamenii nu sînt nemulțumiți că trebuie să strîngă cureaua, ci că sînt obligați să acopere paguba făcută de alții. În România s-ar putea trăi mult mai bine dacă evaziunea ar fi fost stopată măcar pe jumătate. Să vă dau cîteva date, ca să înțelegem de ce plătim cu toții deficitul României. Nivelul evaziunii fiscale din România este estimat la aproximativ 8-10% din PIB în 2025, conform analizelor economice recente, incluzînd economia subterană și necolectarea TVA. Economia subterană, strîns legată de evaziune, este evaluată la 13,1% din PIB în 2023-2024, România fiind lider UE la acest indicator. Gap-ul TVA (pierderi din necolectare) rămîne cel mai mare din UE, în jur de o treime din veniturile potențiale, echivalent cu 9-16 miliarde de euro anual. Evaziunea totală fiscală (inclusiv TVA, impozite, muncă la negru) generează pierderi de 16 miliarde de euro/an, circa 8% din PIB. Consiliul Fiscal subliniază că evaziunea este „instituționalizată“, cu colectare TVA la doar 64% din potențial (gap 36%). Economia subterană a scăzut de la 31% din PIB în 2000 la 13,1% în 2023, dar rămîne peste media UE (7-10%).

Prin urmare, nu e nici o criză. E o simplă hoție. Da’ pentru că șmecherii nu pot fi prinși, o să aducem bani de acasă. Și propagandiștii or să exulte: „Ce v-am spus noi, îmbuibaților?!“.