Hollywood-ul suferă de lipsa de importanță. După ani de zile în care soluția imorală și uneori profund idioată a blockbuster-elor pline de explozii și goale de idei i-a lăsat cu buzunarele pline, dar la periferia relevanței, iată-i acum dornici să lase în urmă centura politicii și să revină în centrul ei.
Între cetatea filmului și Casa Albă s-a lăsat o cortină de fier dublată, probabil, de un zid mai impunător decît ăla care ar trebui să țină mexicanii departe de visul american de-a spăla vase pe salariul minim. Împotriva lui Trump au vorbit mai mulți actori decît la trei ceremonii Oscar, iar rezultatele au fost comparabile cu reușita la box office a lui Moonlight. Trump a trecut din stadiul de candidat la acela de președinte, dar ura a rămas. Și de-o parte, și de alta. Președintele american este comparat cu un căpcăun care vrea să mănînce drepturile presei cu pofta cu care Cronos își mînca propriii copii. Drept răspuns, administrația amenință cu noi legi care, dacă nu reduc libertatea de exprimare, promit măcar să o facă extrem de costisitoare.
Steven Spielberg a fost și rămîne un critic vocal al actualului locatar de la Casa Albă. Meryl Streep abia s-a abținut să-i arate fundul lui Trump în timpul discursului de la Globurile de Aur. Dacă Tom Hanks ar fi fost în jungla Vietnamului cu lt. Don în loc de lt. Dan, ar fi salvat picioarele și ar fi lăsat restul pradă inamicului. Un film cu acest trio pe afiș nu putea fi decît un act de protest, lucru recunoscut de regizor cu orice ocazie, indiferent dacă îl întreba cineva sau nu.
Inspirat din scandalul Pentagon Papers, studiul buclucaș care opărea imaginea publică a statului, dovedit mai mult prost decît hotărît în privința cîștigării războiului din Vietnam, The Post pare să fi ales subiectul doar pentru aluzii transparente la Trump prin referințe străvezii la Nixon. Nimic greșit pînă aici. În definitiv, arta e o chestie de interpretare a realității și trebuie să fii de rea-credință și cu perucă de urangutan ridicol ca să i te opui. Un strigăt de revoltă e binevenit, un protest artistic care să pună conștiința pe meterezele bunului-simț nu poate fi decît superb. Nu e nimic mai grețos decît arta conformistă.
Și subiectul era promițător: un stat abuziv și idiot, pus în genunchi de un grup de oameni cu dedicație, inteligență și tupeu. Sprijinit pe umerii a doi atleți ai artei și regizat de un nume care nu-și mai încape în piele de talent, filmul nu putea fi decît un „Aux armes, citoyens!” bun să spulbere zidurile Ierihonului, nu doar gărdulețul care păzește peluza prezidențială.
Din păcate, rezultatul final este un „Tuie Mrump!” susurat timid și fără vigoare. Nu, nu jena de cuvinte a determinat inversiunea penibilă de mai devreme. Pur și simplu așa reiese din filmul care, în loc să ia moravurile la poceală, se mulțumește să se bată singur pe umăr. Prea binecrescut ca să admită măcar conceptul de c*aie, The Post se simte mîndru să demonstreze că are în schimb ouă. Și da, are. În ovare.
Este greșit punctul de plecare. Scandalul Pentagon Papers a fost descoperit, muncit luni de zile și pornit de New York Times. Washington Post intră în horă abia cînd administrația Nixon bagă temporar pumnul judecătoresc în gura newyorkezilor și, indiferent de ce ar susține filmul de față, rămîne vioara a doua într-o orchestră extrem de mare. Într-un context care îl cerea pe Neil Armstrong, Steven Spielberg a preferat un film despre Buzz Aldrin.
Este greșită și abordarea. Dedulciții la All the President’s Men sau Spotlight ar fi așteptat un festin delicios despre efortul jurnalistic în sine. Nu. Spielberg preferă să mute conflictul interior și marea încordare în zona patronatului. Da, riscurile sînt mari: adio gazetă, adio libertate. Dar e greu, aproape imposibil să iei în serios dilemele cuiva care stă confortabil în acel 1% bun doar să ia cina cu președinții, să meargă la curve cu senatorii și să se dreagă apoi la un ceai cu Rockefellerii.
Și, legat de punctul de mai sus, este greșită și interpretarea. Da, Kay Graham, stăpîna absolută a Washington Post, a avut de luat o decizie grea. Foarte grea. Dar e greu să apreciezi curajul la justa lui valoare cînd personajul e o bleagă scăpată din ghiveciul cu mimoze. Meryl Streep joacă bine, dar personajul ei e din alt film. Unul în care Hillary Clinton e în continuare o victimă a mitocăniei contracandidatului ei. Altfel, în realitate, Kay Graham era o scorpie feroce, lucru bine documentat și verificat de cîteva biografii.
Din păcate, imaginea de muiere a dracu’, bine înfiptă în tocuri, nu servea tușelor primitive care s-ar vrea feministe, dar sfîrșesc prin a fi penibile. „Sărmana fată bogată, cum e ea asuprită de bărbații cei răi și misogini”, încearcă scenariul și Spielberg să ne spună. S-ar putea argumenta că e o exagerare. Dar cînd șeptelul de secretare se adună în jurul patroanei în semn de susținere precum muieretul PSD în jurul Vioricăi Dăncilă, deja pînă și ridicolul își ia punga de popcorn și începe să molfăie satisfăcut.
Tom Hanks e Tom Hanks. Mare actor, păcat că n-a avut și un rol demn de el.
The Post putea fi un film nu neapărat mare, dar unul puternic, bun să miște conștiințe și să pună pe jar datoria de cetățean. Grăbit să-l scoată pentru cursa Oscarurilor – sînt scene întregi în care regia și actorii gem „Nominalizați-ne!” –, Spielberg își alege superficial punctele-cheie. Nu își delectează spectatorii cu investigație jurnalistică și nu pune camera pe lupta de idei din fața Curții Supreme, unde libertatea de exprimare a cîștigat una dintre marile ei victorii.
Dacă asta e armata bună să-l pună pe Trump pe fugă, atunci Donald poate să-și lase liniștit o mustață ridicolă și să ne spună că Marea Americă va dăinui o mie de ani.
The Post. R.: Steven Spielberg. Cu Tom Hanks, Meryl Streep.
