În vremurile de – cum să le zic? – de veselă-tristă amintire, Partidul Comunist Român știa una și bună. Oamenii (cetățenii sau, mai bine zis, pulimea) erau prea proști să înțeleagă arta. Nu aveau destulă conștiință. Mai ales arta era foarte periculoasă. Izvorîtă din capetele unor ciudați, ea putea schimba prin cuvinte, sunete sau culori direcția sănătoasă pe care se angajase tînăra noastră republică. Și, privind la caraghioslîcurile acestor muște la arat, partidul a decis că nu se poate. Doar că lumea nu e niciodată așa cum și-o imaginează propagandiștii. Mecanismele interne sînt făcute din oameni. Iar oamenii au slăbiciuni. Activiștii cădeau în borcănelul cu admirație. Ce era de făcut? Se supăra partidu’. Așa că, în anii ’50 și mai tîrziu, în anii ’60, ’70 și ’80, prin efortul conjugat al traducătorilor, al activiștilor luminați și al unor membri „speciali“ ai nomenclaturii (o atenție specială merită Gogu Rădulescu, „protectorul“ artiștilor), apar în România o serie de opere neconforme. Cu tăieturi, cu croșete, dar apar. Iar în fruntea lor, cu cît cartea (de exemplu) era mai dificilă și mai neconformă, cu atît prefața era mai lăbărțată. Iar în prefață puteai să bați cîmpii. Că burghezia, că decadența, că capitalismul, că umanismul. Tanda pe manda, cartea sau filmul apăreau.
Ei, ghinion. De curînd, CNA s-a gîndit să recomande același tip de „explicații“ pentru producțiile cinematografice din socialism. Pentru că prostul de public nu înțelege. Și trebuie să știe punctul de vedere just, adevărat și de necontrazis. Atunci, zic eu, de ce nu toate, absolut toate operele umanității, cu etichete, cu situare geo-temporală, cu analiză sociologică? Atenție, spectatori! Ceea ce vedeți nu e ce vedeți, ci ce vă spunem noi că trebuie să vedeți.
