E tentant să compari filmul de azi cu Matrix. Amîndouă se joacă de-a distopia, amîndouă își fac de cap prin realitatea virtuală, amîndouă au un mascul providențial care va face liniște și pace în lume cu ajutorul micii lui echipe de inși dedicați. Superficial, diferențele sînt minore.
Profund, în schimb, distanța dintre cele două prinde dimensiuni de rift african înfrățit cu găuroiul prin care iepurele alb evada în Țara Minunilor. Dacă Matrix pornea de la întrebări grele de tip „Ce e real și ce nu?” și ajungea la dilema lui „E preferabil visul sau viața?”, filmul de azi preferă subțirimea de idei pe care nici măcar cartonul cel mai ieftin nu o poate oferi. Pe scurt: civilizația s-a dus naibii în urma unor conflicte prea penibile pentru a fi amintite. Genul de dezastre sociale pe care doar mintea analfabeților tehnologic putea să le considere credibile. Un soi de „Am citit o carte despre tehnologie a unui eremit care n-a văzut în viața lui nici măcar un Atari și m-am lămurit”. Desigur, „E divertisment, ce mai contează?”. Contează. Arată că scenaristul și-a luat munca în serios. Dacă premisa e foanfă, atunci te alungă singură. Legătura se rupe. Imersiunea se fracturează. Iluzia se destramă.
În fine. Într-un cartier de rulote puse una peste alta într-un fel care sfidează cele mai elementare reguli ale gravitației, un puști extrem de sărac intră în realitatea virtuală oferită de OASIS folosind echipament care valorează mii de dolari. Nu doar pentru că este o lepră escapistă. Nu, altceva îl mînă în luptă: creatorul lumii virtuale a murit miliardar și a jurat să ofere toată averea și influența sa acelui jucător care îi va descifra ghicitorile încurcate. De aici lupta între jucători. Între jucători și corporația sinistră care angajează o armată de inși pentru a putea prelua controlul lumii virtuale.
Fiind un mare creator, Spielberg nu se mulțumește cu asemenea conflict stereotip și pornește un al doilea, plasat în lumea reală, ajuns la paroxism cam pe la debutul celei de-a două treimi. E lupta dintre „Am dat bani pe bilet” și „Mai durează mult plictiseala asta?”. Se întîmplă de multe ori să nimerești un segment îngălat și să-ți verifici discret telefonul, curios cît a trecut din film. E prima dată cînd mi se întîmplă să stau liniștit și să frunzăresc review-uri ale filmului. Judecînd după flota de luminițe din sală, nu eram singurul, nici măcar parte dintr-un grup restrîns.
Scenele plasate în lumea reală – așa puține cîte sînt –compensează prin faptul că sînt terne, stereotipe și lipsite de orice încărcătură de adrenalină. Urmărirea plină de suspans din final are aerul cursei nebune din Ben Hur. Asta dacă Ben Hur și Massala erau două babe întrecîndu-se frenetic în premergătoare după o doză țeapănă de halucinogene.
Și lumea virtuală? E realizată la nivelul infantil al unui grafician care n-a trecut mental de epoca luminițelor colorate. Acolo unde Matrix avea profunzime și surpriză, iar Avatar substanță și momente în care 3D-ul era suveran, Ready Player One este cel mult, prin comparație, un amărît de Space Invaders din deceniul 8 al secolului trecut. Sînt jocuri care, la nivel grafic, îl depășesc, rîzînd că asemenea rablă le mai încurcă traseul. Jocuri vechi de cinci ani. Iar 3D-ul, ei bine, nu există nici măcar o secvență care să-i justifice existența. Scenariul plat ca țîțele unei feministe este de-a dreptul planturos pe lîngă experiența de pe ecran.
Jurassic Park a avut patru minute de dinozauri virtuali și a rămas celebru. Aici, Spielberg umple trei sferturi de film cu grafica digitală și filmul va fi uitat imediat ce găleata de popcorn își varsă și ultimul strop de unt pe ultima firimitură de porumb.
https://www.youtube.com/watch?v=axf7gHBdgDQ
Ready Player One. R.: Steven Spielberg.
Mersi! Sigur voi evita