În toate filmele cu boxeri există acele secvențe în care protagonistul se antrenează din greu, eventual pe muzică. Scenele alea, în care se vede cum transpiră, explică ascensiunea lui de mai târziu, metamorfoza lui într-un campion. Lovitura de stânga (Southpaw) începe însă oarecum nefiresc. Nu promite astfel de scene, pentru că Billy Hope (Jake Gyllenhaal) e deja campion mondial la categoria semigrea. Hope se află la apogeul carierei și toată lumea vrea să se bată cu el.
Boxerul s-a plictisit însă de bătaie. Trăiește într-o casă nesimțit de spațioasă, conduce mașini de lux și, partea cea mai importantă, și-a găsit liniștea alături de familia lui, după ce a crescut într-un orfelinat, unde și-a întâlnit, de altfel, și soția.
E clar însă că viața asta tihnită nu poate continua la nesfârșit. În scenă își face apariția Miguel Escobar, un boxer aflat în plină ascensiune, care nu mai știe cum să-l provoace pentru a face lupta posibilă. În timpul unei bătăi generale, un apropiat de-al lui Miguel scoate pistolul și o omoară, din greșeală, pe soția lui Billy Hope. E momentul în care viața lui o ia la vale. Pierde casă, bani, mașini și copil și trece inclusiv printr-o tentativă eșuată de sinucidere.
Hope e nevoit să pornească iar de jos, chestie redată în mod sugestiv printr-un cadru în care privește din capătul scărilor ușa modestei săli de antrenamente în care vrea să redevină un boxer redutabil. Abia de-aici încolo începe partea în care dă furibund cu pumnii în saci de box.
Southpaw nu e un film dezastruos, dar nici o capodoperă. De fapt, e greu să mai faci capodopere cu boxeri după Raging Bull. Filmul lui Scorsese spune tot ce merită spus despre felul în care agresivitatea și impulsivitatea boxerilor trec de corzile ringului și se fac simțite și-n viața personală.
În rest, Southpaw e o înșiruire melodramatică de clișee. Scena de luptă de la început nu e neapărat nejustificat de lungă, cât lipsită de orice sclipire. Își fac apariția, apoi, motivele specifice genului: figura antrenorului charismatic, scenele motivaționale de antrenament, oponentul obraznic și enervant și meciul decisiv din final, pe care protagonistul îl câștigă, deși nu pornește ca favorit.
Southpaw reușește să fie remarcabil doar prin jocul lui Jake Gyllenhaal. Ieșirile lui isterice ne arată încotro se îndreaptă cariera lui Hope, iar grimasele de om dement semnalizează că, într-adevăr, a pierdut tot și că mai jos de-atât nu poate ajunge. Gyllenhaal este, categoric, mai bun decât Eminem, cel pentru care fusese gândit filmul și care trebuia să apară în rolul principal. Pe Eminem l-ar fi recomandat nu neapărat talentul actoricesc, cât datele biografice. Criza prin care trece boxerul Billy Hope e similară cu decăderea lui Eminem, care, ce-i drept, n-a fost atât de dramatică. Dar, hei, cui nu-i place să mai înflorească lucrurile și să-și romanețeze traseul biografic?
Southpaw, SUA, 2015, 123 de minute. Regia: Antoine Fuqua. Cu: Jake Gyllenhaal, Forest Whitaker, Rachel McAdams.
