Ce i s-a întîmplat bietului Richard Jewell, ridicat de media la înălțimea olimpiană de erou și apoi, brusc, aruncat în Tartarul bănuielilor și tăvălit prin noroi de colții unui Cerber nu cu trei, ci cu sute de capte, din păcate toate seci, e o măgărie de dimensiuni titanice. De fapt, măgărie e puțin spus, dar un termen frust și absolut corect ar face tastatura și ecranul să se împurpureze de rușine și să urle de revoltă ca Prometeu pe înălțimile Caucazului.
1996. Olimpiada de la Atlanta e în plin avînt. Oamenii muncii de la orașe și sate americane s-au îngrămădit la concertele pe care ocazia le oferă cu larghețe, deși alegerile locale și parlamentare sînt departe după linia orizontului. Intră în scenă, făcînd scîndurile mai șubrede să trosnească apocaliptic, Richard Jewell, o bilă ridicolă în care soarta a turnat, parcă în egală măsură, bacon și sentimentul de apărător feroce al legii, legate împreună de funda unei mustăți pe care decorația de sub nas a lui Burt Reynolds a transformat-o garantat în victimă a bullying-ului. În fine, un capsoman cu impresii de polițist din care nu-l poate urni nimeni pentru că încăpățînarea unui catîr și inerția unei balene sînt un combo inexpugnabil.
Dar uite că, de această dată, căpoșenia a fost bună. Rucsacul găsit întîmplător de Jewell chiar e o bombă. Una nasoală. Și, cum frica de-a fi acuzat de fat shaming n-a lăsat nici un superior să spună „Richard, pune-te cu curul pe ea și nu pățește nimeni nimic!”, a făcut bum. Un bum infinit mai puțin cumplit pentru că forțele de ordine, alertate de urmașul lui Sergente Garcia din Zorro au avut vreme să stabilească un perimetru salvator.
Richard Jewell – erou! Richard Jewell – stima noastră și mîndria! Richard Jewell – președinte! a urlat presa în delir. Și apoi, o secătură de la FBI a dat mîna cu o secătură din media și împreună au detonat o altă bombă, mult mai mîrșavă: Richard Jewell – suspect principal!
Abia acum, după o oră de cruntă plictiseală, începe filmul cu adevărat. Pe de-o parte, fiara statului și a presei, dornică de sînge plin de colesterol, pe de alta, un om a cărui viață și demnitate sînt călcate în picioare cu sălbăticia de care pînă și extremiștii Hutu și Tutsi s-ar jena pînă în străfundul sufletului. Deși burdihanul își păstrează dimensiunile de Goliat, Jewell știe să arate că este un biet David, lăsat fără praștie și hăituit mișelește de către Samsonii pe care îi venera din toată ființa sa. Și ar fi arătat bietul de el și mai mult, dar scenariul se dovedește la fel de ticălos ca și agenții chitiți să-l înfunde în ciuda evidenței.
Deși subiectul se preta la zugrăvirea dramei umane în culorile cele mai vii ale umilinței și ale infamiei, filmul are sensibilitatea unui documentar german despre amibe. Informația, de multe ori inutilă, abundă și împinge în afară sentimentul. La nivel logic, e clar cît de bușită e viața bietului grăsun, dar nu e nici pe departe destul. Abodarea spartană la nivel de emoții jefuiește filmul de un ospăț enorm de simpatie și e frustrant să vezi atîta potențial în interpretarea lui Paul Walter Hauser, susținut excelent și de Sam Rockwell, și de Kathy Bates, care nu explodează așa cum ar putea s-o facă.
E impresionant că moș Eastwood mai face filme, și încă le face cu mînă forte, la aproape 90 de ani. Povestea asta, însă, avea nevoie de sînge mai tînăr, care să facă pelicula să fiarbă în momente pe care Clint le intuiește, dar nu pare interesat să le facă să clocotească.
Richard Jewell. R.: Clint Eastwood. Cu: Paul Walter Hauser, Sam Rockwell, Kathy Bates.
