După îndelungatul post al Paștelui – pe care eu nu-l păzesc – se repede lumea la ouă vopsite, la carne de miel preparată în felurite chipuri și la cozonac. Băiatul meu cel mare era cel care, pînă să plece în Australia, gătea carnea de miel. Nu știu de unde i se trag talentele de bucătar, dar Petre, de unde, de neunde, își punea în fiecare an imaginația la treabă, în așa fel încît friptura de miel la cuptor pregătită de el avea de fiecare dată un gust aparte. La drob nu se băga, dar îi dădea maică-sii diverse sugestii de mirodenii pe care să le folosească, încît să prindă și drobul un gust diferit – mă rog, pînă la un punct! – față de cel din anul precedent.
Din cine știe ce motiv, însă, Petre era adeptul ciorbei de miel după o rețetă clasică. Ciorba asta o mănînc mai mult din politețe, deși, anume pentru mine, Petre punea în ea mai mult tarhon decît scria în rețetă, ca să mai acopere gustul de oaie.
În Australia, mi-a zis el, carnea de oaie n-are același gust ca aia de aici, încît m-aș împăca și eu cu ea. O aluzie discretă să dăm o raită pînă acolo, pe care eu mă fac că n-o pricep, în timp ce Daniela, electrocutată, îmi spune că trebuie să mergem acolo să ne vedem nepoata, fiindcă nu e același lucru ca imaginile de pe telefon. Nu e, firește.
La București, mergeam toți la Înviere, la biserica din cartier. Cînd băieții erau mici, la biserica de la Răzoare din Drumul Taberei și, după ce ne-am mutat în mahalaua Militari, la biserica din apropiere. Cînd ne întorceam acasă, Daniela și Petre puneau masa. Eu și Matei îi ajutam cu tacîmurile și cu fața de masă. Apoi eu și băieții ne apucam să ciocnim ouăle. Daniela participa și ea la acest ritual, dar nu se apuca să și mănînce ouăle de „Christos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”. Cina pascală ținea vreo două ore, timp în care eu și băieții mîncam pînă la șase ouă fiecare, de nu ne mai trebuia nimic după aceea. De-abia în ziua următoare venea rîndul ciorbei de miel și drobului și fripturii la cuptor.
După ce ne culcam, pisicile se cățărau pe masă să-și ia singure porția de drob de pe platou. Mai spărgeau cîte un pahar sau o farfurie, ceea ce făcea parte din ceremonialul Învierii, la noi acasă. Dimineața, ghiftuite, pisicile nu mai veneau să ne miorlăie pe la picioare, să le dăm și lor din ce mîncam, după ce măturam cioburile de pe jos.
În acest an, Petre și soția lui au sărbătorit Paștele de două ori, fiindcă ea e catolică, iar el ortodox. Nu s-au dus la biserică și, cum mănîncă mai tot timpul carne de oaie, n-au pregătit nici cina pascală, așa cum scrie la carte. Petre însă a gătit capodopera clasicismului său alimentar, ciorba de miel, în care n-a avut nevoie să adauge, ca aici, tarhon mărunțit, în afară de bine știutul leuștean. În lipsa lui, Daniela n-a făcut nici ciorbă de miel și nici friptura la cuptor, ca un fel de a spune că maestrul lor nu era de față.
1.608 vizualizări
