Toamna lui ’81 ne-a găsit pe toți patru (Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan și subsemnatul) cu cărțile tipărite. Traian avea chiar două, publicase în urmă cu un an poate cea mai frumoasă carte de poezie, care mă emoționează și acum, după patruzeci de ani, 1, 2, 3, sau… Eram cu toții în plină febră a gloriei și gloria asta ne îndemna către fapte mărețe. Venise, cum cred că ați bănuit, vremea Aerului cu diamante. Ne-am făcut un plan, iar planul părea perfect. Editura Litera ne înghițise cu voioșie. Am pierdut cîteva zile încercînd să facem coperta cărții, dirijați de un june copt, mai matur și bărbos, ursuz, țepos, ciufut și tandru: Tudor Jebeleanu. Traian T. Coșovei ne făcuse cunoștință și, deși era ditamai fiul ditamai poetului național, Tudor ni s-a cuibărit în suflet, repede ca o ploaie de vară. Nu știam noi cu ce pricinos ne împrieteniserăm!
Tudor avea ingrata sarcină de a mulțumi patru poeți de nemulțumit. El era maestrul de ceremonii grafice. Avea și un aparat foto Zenit, solid ca un tanc, cu celulă fotoelectrică cu seleniu. Cunoscătorii știu despre ce vorbesc! Tudor era îndrăgostit de fundalurile părăginite, care puneau în valoare precarul personajelor. Fotografiile cu Mazilescu vor fi, pentru mine, pentru totdeauna, acel Mazilescu de neuitat. Ne-am petrecut o după-amiază în Herăstrău, risipind vreo trei filme ORWO. Tudor cîrcotea, era nemulțumit. Nu eram noi de frunze, arbuști, alei și liane. Nu! Așa că, a doua zi, a pus cap compas Gara Basarab. Alte filme, alt revelator. Așa am ajuns în cimitirul de locomotive uitate, pe care l-am străbătut în lung și-n lat. Am tras de manete, am împins la boghiuri, ne-am sprijinit de cazane. Tudor exulta. Găsise imaginea. „Gata” – a zis. „De-acum, la bere!” Cînd coboram pe podul Basarab, am prins, și eu, un instantaneu cu toți patru, iar, în fundal, un martor mut și solitar al aventurii.
Cu sentimentul datoriei împlinite, am luat-o agale în sus, spre Baia Grivița. Am dat peste o fundătură mizerabilă, cu ziduri căzute și cu un leagăn rupt. Ne-am așezat doi cîte doi, într-un echilibru imposibil. „Mai am cîteva cadre” – a spus Tudor. „Hai să terminăm filmul!” Pe atunci, era greu cu filmele. Le găseai cu zbateri și cu pile. La fel și revelatorul, de care îmi amintesc ca de o fotografie de portofel: A49, Atomal, made in RDG. Cînd ne-am ridicat, am măsurat împrejurimile, iar ochiul lui Tudor a sclipit. Găsise un zid părăsit și neisprăvit. Ne-a lipit și a tras două-trei cadre. „Hai, ultimul!” Din nefericire, manșa s-a oprit la jumătate. Era capătul peliculei. Tudor a tras cu grijă, rupînd perforajul, ca să anclanșeze aparatul. Păsărica!
Acest ultim cadru, cel care avea să devină celebru, s-a blocat. În el, ca o prevestire rea, figura lui Nino Stratan avea să apară tăiată. Nino urma să fie primul dispărut al grupului. Parc-a fost ieri. Nici nu mai am curaj să constat cum trece, cum zboară timpul!
1.400 de vizualizări
