Sîntem un popor acvatic, nu un popor vegetal. „Un popor vegetal“ e o formulă memorabilă dintr-un poem subversiv al doamnei Ana Blandiana, în sinistra epocă a ceaușismului tîrziu. Cu cîțiva ani înainte, delegația olimpică a României își stabilea numărul record de medalii, 53, la Los Angeles ’84. Azi, la patru decenii distanță, putem paria că societatea chibiță românească se va diviza din nou. Ne era mai bine măreți pe vremea lui Los Angeles 1984 sau ne va fi un pic mai bine acum, mai modești, pe vremea lui Paris 2024?
Cert e că, așa cum ziserăm, principalele noastre speranțe pariziene sînt legate de performerii care evoluează pe apă. Așteptăm medalii de la canotaj, canoe și înot. Cît de multe ori fi și de ce culori e un detaliu, om vedea. Sigur e că vor veni cîteva. Tot așa, ca să vezi coincidență, România e prezentă la Jocurile Olimpice cu un singur sport de echipă, cu băieții de la polo pe apă. Probabil că doar în cinstea noastră, de dragul nostru, la Paris, gazdele din marele București s-au gîndit să ne facă un favor. În premieră, ceremonia de deschidere se va desfășura pe apele curate ale Senei, celebra Dîmboviță a Occidentului. Să mai spună cineva că apa nu-i bună nici în cizme sau că de la apă ruginești. Noi din vechime știm ce știm, apa trece, medaliile rămân!
Fetele și băieții, cărora le ținem pumnii, da, știu mult mai bine lecția. Ca să cîștigi pe apă trebuie să rămîi mereu cu picioarele pe pămînt. În general, cam o dată la patru ani, cu ocazia Jocurilor Olimpice, ne mai amintim că mai există și alte sporturi în afară de fotbal, tot e bine. Mai puțin bine, punem prinsoare, emoționala noastră nație sportivă va găsi încă niște pricini de gîlceavă, polemizînd aiurea ca într-o berărie sau un Cișmigiu, la puterea unor catralioane de terabiți.
Parcă-i auzim în avans pe tenorii din consistentul coral al bosumflaților și exasperaților de profesie, care vor recicla aceleași truisme în premieră. Vă amintim ce veți consuma a milioana oară: „Și la o adică, judecînd lucid, ce mare brînză a făcut România, doar cîteva prăpădite de medalii!“, „Sîntem departe de ce eram odată, nici nu se compară!“, „Totul începe de la copii și juniori!“, „Banii, ce s-a făcut cu banii? Să vedem cît cîștigă fiecare!“ (a socotit banii altora e una dintre activitățile predilecte ale românilor), „De ce nu se implică mai mult autoritățile? De ce se amestecă politicul?“, „Ce caută politicienii?“ ș.a.m.d.
Ar mai fi și alte locuri comune, dar preferăm să ne oprim aici, deocamdată, cu înțelegere pentru persoanele aflate în suferință. N-am dori să stricăm singura bucurie ce le-a mai rămas unora. Da, moșule, cum ziceți voi. Stăm incomparabil mai prost. Avem un sport mai slab, reprezentînd o țară de tot căcatul. Ei și? À quoi bon? Preferăm să trăim emoțiile de azi, mai puține, de la Paris 2024, decît să ne tot raportăm la multele și mărețele realizări de la Los Angeles 1984? Dreptu-i că – ultim argument pentru nostalgici – odiosul Ceaușescu din 1984 măcar se chinuia să pară ceva mai empatic în fața sportivilor, spre deosebire de rigidul Iohannis din 2024. Ceremonia de la Cotroceni? Ce penibilitate! Deci mergem înainte spre noi și noi medalii. „Vom fi ce-am fost și chiar mai mult decît atît!“ e un text răsuflat. Nu, fraților, azi sîntem așa cum sîntem, dar dacă ne ținem de treabă, mîine vom fi un pic mai bine. Pont pentru pariori: la Paris 2024, România va obține mai multe medalii decît la Tokyo 2020. Și tot așa. Hai, România!
