1 septembrie 1916. Bulgarii, turcii și nemții atacă la Turtucaia pe toată lungimea frontului. Obuzierele Krupp lovesc tranșeele și smulg din pămînt batalioane întregi pe care apoi le îngroapă sub bulgării care se prăvălesc din cer. Bătaia artileriei ține o jumătate de zi, iar atunci cînd se oprește, un urlet lung de cinci kilometri străpunge aerul. Inamicul atacă în forță, la baionetă, pozițiile române. Asaltul se întinde de la un orizont la altul, liniile soldaților care dau năvală sînt nesfîrșite. Pare că armata regelui Darius s-a dezlănțuit în Tracia.
Turtucaia e pierdută încă din primul ceas al bătăliei. Generalii fug, ofițerii se ascund, iar trupa rămîne în paza căprarilor și sergenților, care încearcă să salveze ce mai poate fi salvat.
Locotenentul Emil Crețu, în vîrstă de 23 de ani, își menține plutonul pe poziții. Centrul de rezistență numărul unu, pe care îl are în pază, e fortificat, adică are un strat de saci cu nisip pe buza șanțului și două mitraliere. Emil își trimite soldații să adune toate armele și muniția abandonate și îi dispune apoi în linie. Au peste cinci mii de gloanțe doar pentru puști, ceea ce înseamnă cel puțin 200 de gloanțe de om. Au, în plus, cinci încărcătoare de mitralieră pline.
În următoarea oră, patru batalioane de infanteriști bulgari trag de voie asupra plutonului românesc. Locotenentul Emil Crețu reușește, nu se știe cum, să-i țină pe loc. În fața întăriturii sînt zeci de bulgari lungiți la pămînt. Unii se mai zbat, alții se răcesc. Se aud ordine zbierate în turcă, bulgară și germană. Explodează grenade, piuie șrapnele. Dar românii continuă să tragă din spatele sacilor cu nisip și nu e chip să se treacă de ei.
Emil Crețu mînuiește una dintre mitraliere. Soldatul trăgător a fost împușcat în frunte, iar locotenentul îi ia locul. Trage pînă la ultimul cartuș, descarcă apoi pistolul în bulgarii care înaintează. Cînd rămîne fără gloanțe, apucă o armă cu baionetă și, odată cu ceilalți doi soldați rămași în viață, se repede asupra primilor bulgari care sar în șanț.
Locotenentul Emil Crețu e spintecat și împușcat în față, în gît și în abdomen. Cade eroic și inutil, departe de grosul armatei care aleargă spre Dunăre, nevăzut și neprețuit de ai săi. Moare în singurătatea unui șanț uitat, pentru o glorie imposibil de demonstrat.
Căpitanul Petar Stoianov, însă, vede faptele acestui militar și, din onoare militară, scrie comandamentului român, care încă fuge să-și salveze pielea, despre eroul pe care l-a lăsat în urmă.
2.634 de vizualizări
