În clădirea Grivco era agitație. Încă de dimineață, o armată de oameni șmotruise corespunzător toate spațiile comune, iar acum se trecuse la inspecția de calitate. Dana Grecu se ocupa de inspectarea holului de la intrare, verificând dacă marmura ceruită de patru ori, conform specificațiilor, aluneca în mod corespunzător. Încălțată cu niște șosete de lână tricotate chiar de ea, în timpul pauzelor publicitare, Dana Grecu își lua avânt pe o bucată de mochetă, după care se lăsa să alunece pe suprafața de marmură. Dacă nu aluneca minimum cinci metri, însemna că ceva nu este în regulă.
– Băi, ăla chelu’, marș încoace, paștele și grijania cui te-a lăsat să te ocupi tocmai tu de ceruitul podelelor!
– Doamnă Dana, dar eu nu mă ocup de…
– Taci, chelule, taci! Scoate cârpele, scoate ceara, se repezi marea moderatoare într-un tip rotofei și complet lovit de calviție, care tocmai trecea prin holul de la Grivco.
– Doamnă Dana, dar chiar nu sunt eu cel care…
– Gata, băi, gata! M-am săturat de scuze din astea penibile. Pune mâna și freacă acolo, că, uite, n-am alunecat cum trebuie. Este o zi importantă pentru țară, acea zi are loc aici, la noi, la Grivco, iar tu n-ai fost în stare să-ți faci treaba cum se cuvine. La scuze toți sunteți buni, nefericiților. La scuze vă pricepeți, dar să puneți mâna să munciți cu devotament și abnegație față de Dom’ Profesor nu vreți. Băi, nenorocitule, băi! Tu știi cât am muncit eu ca să ajung unde am ajuns? Cât am… Pff, nici nu meriți să-ți povestesc eu ție ce am făcut ca să ajung unde am ajuns. Hai, freacă, freacă, freacă!
– Doamnă Dana, opriți-vă! Eu nu sunt angajat aici ca să frec podelele cu ceară.
– Dar de ce ești angajat?
– Eu sunt invitat le emisiunea dumneavoastră, doamnă Dana.
– Ești angajat invitat? De ce minți, chelule? Eu nu am invitați angajați în emisiune.
– Nu sunt angajat, doamnă Dana. Sunt doar invitat. Trebuie să intru la dumneavoastră în emisiune peste 30 de minute.
– Ei, na?
– Jur.
– Aaa, și cum te cheamă, chelule?
– Codrin Ștefănescu sunt, doamnă Dana.
– Aaaa, bine. Cât ziceai că mai e până începe emisiunea?
– 30 de minute.
– Bun. Ia cârpele astea și cutia asta cu ceară de pardoseli și freacă aici 15 minute. De-abia după aia poți să vii la machiaj. Că v-ați învățat toți politrucii ca niște vedete, nu vă mai ajunge lumea la nas nici cu prăjina… Frecați, lua-v-ar naiba de slugoi, că ați uitat cine v-a făcut pe voi mari, murmură Dana Grecu mai mult pentru sine și pentru istorie, în timp ce se îndrepta spre studioul în care, într-adevăr, avea de moderat o emisiune peste fix 30 de minute.
Le etajele superioare ale clădirii, Radu Tudor tocmai își termina și el inspecția, chinuind un angajat care se ocupase de curățenia din toalete:
– Ia, te rog, stimate domn, explică-mi și mie ce avem noi aici, sub această chiuvetă. Aud?
– Domnule Radu Tudor, dacă-mi permiteți, cu respect, raportez că eu nu văd absolut nimic.
– Nu vezi nimic, ai? Chiar nu vezi nimic? Dar scobitoarea asta o vezi? Spune-mi, vezi scobitoarea asta?
– Cea din mâna dumneavoastră dreaptă? Scobitoarea aceea pe care aproape că mi-ați băgat-o în ochi?
– Da, aceea.
– O văd, da. Sigur că o văd.
– Vezi urmele de negreală de pe vârful ei?
– Le văd. Greu, dar le văd.
– Negreala asta, stimate domn, a apărut după ce am trecut scobitoarea pe sub chiuvetă. Într-un loc unde ar fi trebuit să curățați dumneavoastră. Dar, iată, nu ați făcut-o.
– Ba am curățat, vă rog să mă credeți. Dacă atâta a rămas, un pic de negreală pe vârful unei scobitori, nu credeți că exagerați?
– Eeeeu? Eeeeu să exagerez? Știi ce înseamnă delăsarea dumitale? Înseamnă că, văzând un punct slab, oricât de mic, rușii vor profita de asta și ne vor ataca. Iar atunci când ne vor ataca rușii, adio!
– Domnule Radu Tudor, chiar nu cred că rușii vor ataca pe sub chiuveta noastră…
– Să taci, trădătorule! Nu-mi spui tu mie pe unde atacă și pe unde nu atacă rușii! Marș în debara! Încuie-te acolo și, până mă întorc, bagă-ți singur lampa în ochi și aplică-ți 50 de electroșocuri, smulge-ți unghiile de la mâini și de la picioare, până mărturisești pentru cine lucrezi și câți bani ai luat de la Putin!
– Dar dacă recunosc mai repede?
– Nu contează. Să nu mai ai nici o unghie când revin, dacă vrei să scapi ușor…
În sala de conferințe de lângă biroul Fondatorului se strânseseră deja toți cei convocați la întrunirea de urgență a coaliției antidictatoriale, antitiranice, pro-democrație și pro-libertatea membrilor. Erau acolo cei mai importanți oameni din USL, cei mai importanți oameni din PC, câțiva consilieri aleși pe sprânceană și încă niște oameni care se țineau deocamdată în umbră.
– Dacă-mi permiteți, începu Dan Voiculescu, aș vrea să vă spun că planurile noastre trec printr-un moment dificil, neașteptat. Pentru a ne explica mai bine situația, am să dau cuvântul domnului primar al Sibiului, Klaus Iohannis, un apropiat al cauzei noastre, pentru o scurtă expunere verbală.
– Aaaa, nu! Nu, în nici un caz, nu! Nu Mălai Mare, Dom’ Profesor, cu tot respectul și cu toată dragostea pe care vi le port, dar dacă vorbește ăsta, ne apucă săptămâna viitoare pe aici. Or eu, ca președinte al țării, nu pot aștepta până săptămâna viitoare.
– Pre-șe-din-te in-te-ri-mar!
– Cine a vorbit? se burzului Crin Antonescu.
– E-u.
Ultimele trei replici duraseră o oră și jumătate, iar lumea începuse deja să se cam plictisească.
972 de vizualizări
