– Alo? Victore, sunt eu, Crin!
– Crin? Sunteți domnul președinte interimar?
– Da, mă, Victore, ce dracu’! Nu-mi recunoști vocea?
– Îmi pare rău, domnule președinte interimar, dar nu e nici un Victor aici.
– Băi, nu-ți mai schimba vocea, că știu că tu ești!
– Domnule președinte interimar, vă rog să mă credeți, dar nu locuiește nici un Victor la acest număr de telefon.
– Ei, nu? Este numărul lui Victor Ponta! Nu mă păcăliți voi pe mine!
– Nu mai este numărul lui Victor Ponta, domnule Antonescu!
– De când, mă rog, nu mai este numărul lui Ponta?
– De azi, de la ora 18 și 13 minute.
– De azi, de la 18 și 13 minute? Și dumneata cine ești?
– Viitorul prim-ministru.
– Viitorul ce? Îți bați joc de mine? Nici nu te cunosc, habar n-am cum te cheamă, iar tu crezi că o să te pun prim-ministru?
– Nu, nu, nu cred așa ceva.
– Păi, și atunci, cum crezi că o să ajungi prim-ministru?
– Mă va numi viitorul președinte.
– Băi, ești cretin? Nu te voi numi niciodată prim-ministru!
– Asta am zis și eu. Mă va numi viitorul președinte. Dar nu acum, ci în 2015, stați liniștit.
– Du-te dracului de nebun. O să sun la Poliție să anunț că i-ai furat telefonul lui Ponta.
Iar Crin Antonescu apăsă nervos pe pictograma prin care termina apelul. Stătu puțin în cumpănă, după care căută în agendă și sună la un alt număr de telefon.
– Alo? Elena? Sunt eu, Crin.
– Poftim?
– Crin sunt, Elena. Ce faci?
– Domnule, nu știu cine sunteți, vă rog să nu mai sunați la acest număr!
– Hai, mă, Elena, n-am chef de miștouri.
– Nu sunt Elena, domnule!
– Ei, nu ești… Îți recunosc vocea!
– Vi se pare, domnule. Nu sunt Elena, sunt o admiratoare a domniei-sale.
– Da? Și de ce ai numărul ăsta de telefon? De când ai numărul ăsta?
– De astăzi, de la ora 18 și 14 minute.
– De la 18 și… Ce Dumnezeu se întâmplă?
Furibund de-a binelea, Crin Antonescu aruncă telefonul în peretele dormitorului și coborî din pat. Ceasul de pe noptieră arăta ora 20,20. „E un semn. Poporul mă iubește“, își spuse președintele interimar și apăsă butonul soneriei care îl chema pe aghiotantul de la SPP. După un minut în care nu se întâmplă nimic, apăsă din nou. Când nici după a cincea apăsare a butonului nu se întâmplă nimic, președintele interimar se lăsă păgubaș și luă singur telecomanda televizorului, care stătea pe măsuța de lângă el. Aprinse televizorul, dar văzu că, în mod ciudat, nu avea semnal. Butonă puțin, fără rezultat, și aruncă și telecomanda acolo unde aruncase telefonul. Ușor impacientat, deschise ușa dormitorului și ieși pe hol. Cum holul nu avea vreo fereastră spre exterior, Crin vru să aprindă lumina, dar aceasta nu funcționa. Totul devenea din ce în ce mai neobișnuit.
Precaut, președintele interimar începu să se deplaseze pipăind pereții, ca să nu se lovească de ceva, pe întuneric. Cu greu, ajunse la biroul prezidențial și vru să intre. Dar ușa era încuiată. Bătu energic, dar nu se întâmplă nimic. Atunci începu să-l cuprindă disperarea.
– Heeeei! Heeeei! E cineva pe aici? Mai este vreun angajat în palatul acesta? Alooo, SPP-ul, consilierii, SRI-ul, SIE! Heeeei! E cineva?
Părea că nu. În tot Palatul Cotroceni nu se auzea nici un sunet. Crin Antonescu nu era, însă, omul care să se dea bătut atât de ușor. Parcurse culoarele lungi și pustii, trecu prin camerele ale căror uși nu erau încuiate și ajunse, în cele din urmă, la ușa principală. Aceasta era deschisă, iar prin ea se puteau vedea ultimele raze de soare ale zilei de 29 iulie 2012. Ieși în curte, dar și aceasta era pustie. Merse năuc până spre poartă. Camera gărzilor era goală, iar poarta era larg deschisă. Ieși din curte, în stradă. Nici măcar pe bulevard nu era nimeni. Nu trecea nici o mașină, nici un om. Un câine care își marca teritoriul pe zidul palatului îi atrase atenția. Ridică ochii și văzu că cineva scrisese cu vopsea pe zid „Revin imediat!“.
Derutat, președintele interimar se îndreptă spre stația de metrou de la Eroilor. Nu mai circulase de multă vreme cu metroul, dar își amintea, totuși, că exista o stație de metrou cu acest nume. Spera ca măcar acolo să găsească pe cineva care să-l lămurească ce se întâmplă.
Mergând pe mijlocul Bulevardului Eroii Sanitari, Crin Antonescu auzi motorul unei mașini care venea din spate. Se întoarse și văzu că era un taxi. Culmea, cu lumina verde aprinsă. Fericit, începu să facă semne energice, în speranța că taxiul va opri. Și chiar opri. Crin se urcă pe bancheta din spate, răsuflând ușurat.
– Unde mergem? întrebă taximetristul.
– Ăăăă, nu știu.
– Domnule Antonescu, sunteți bine?
– Da, așa cred.
– Dacă-mi permiteți, nu păreți, insistă taximetristul.
– Nu, nu. Chiar sunt bine.
– Da? Și umblați așa, în pijama, pe mijlocul străzii?
Atunci realiză și președintele interimar că, într-adevăr, ieșise pe stradă în pijama.
– Asta? Asta nu este pijama. Este noua uniformă de președinte, pe care o voi impune prin decret atunci când voi fi ales președinte plin. Am hotărât să fac un sondaj ad-hoc, să văd ce spune populația.
– Păi, o să spună că sunteți prea optimist. V-ați hotărât unde mergem?
– Du-mă la sediu, acolo unde sunt toți prietenii mei, acolo unde este puterea.
– Bine, spuse taximetristul.
După o jumătate de oră de ocolișuri prin orașul pustiu, Crin fu lăsat în capul străzii Comănița. Nu era sediul la care se aștepta el, nu recunoștea locurile, dar nu avu cum să protesteze, căci taximetristul demarase în trombă, fără să aștepte vreun ban. Președintele interimar văzu un grup de oameni strâns în fața casei de la numărul 9. Agitau steaguri și strigau ceva despre victorie și despre Traian Băsescu. Deodată, un geam de la etaj se deschise brusc, iar pe el se înghesuiră bustul Monicăi Macovei și cel al lui Mihail Neamțu. Transfigurați, cei doi urlau ceva neinteligibil.
– Crine! Crin! Vino aici.
În acel moment, Antonescu observă că era urmărit de un grup de tufișuri care mergea exact în spatele lui, pe mijlocul străzii. Se apropie, iar o mână puternică îl trase înăuntru, în boscheți.
– Crine, ești cu capul? Ce cauți la sediul de campanie al tiranului? Mai ales ce cauți acum, când nenorocitul a câștigat referendumul, prin neprezentare?
Mut de uimire, Crin Antonescu se uita la cel care-i vorbea. Probabil visa. N-avea cum să fie adevărat. N-avea cum…
– Visez, nu? Tu ești mort. Am văzut cu ochii mei, live, la TV. Ești mort, sfârtecat de explozie, devorat de vulturii savanei, de crocodilii flămânzi… Clar visez.
– Nu, Crin, nu visezi. Sunt chiar eu.
– Tu? Chiar tu, Vasile Blaga? N-are cum. Ești mort-mort! De ce mă chinui, stafie umflată? Ce ți-am făcut eu?
– Termină, băi! Nu sunt mort. A fost o înscenare, o strategie, ca să-l culpabilizăm pe tiran, să-l facem să piardă referendumul. Dar n-a funcționat. Am pierdut, Crine, am pierdut, trebuie să accepți. M-am întors azi-dimineață și am realizat că nu avem șanse. Acum am să revin în PDL, să-l sabotez din interior. Poate, la un moment dat, voi prinde un post bun, dar tu nu mai ai nici o șansă. Trebuie să pleci, Crin, trebuie să pleci acum!
– Să plec? Eu? Unde?
– În Senegal. Uite, el este Mamadou. Va avea grijă de tine. Poți să-i ceri orice, este un om loial, de încredere. Trebuie să continui munca mea, Crine. Trebuie să-ți scrii memoriile, să demaști ce se întâmplă în România. Românii trebuie să știe!
– Nu-i adevărat! Voi fi președintele țării! Eu! Nu plec nicăieri! Eu voi fi președintele!
– Nu, Crin, n-o să fii, îmi pare rău să-ți spun!
– N-o să fiu? Da’ cine o să fie președintele țării?
– Nu știu încă. Nu s-a decis. Știu doar că viitorul președinte va fi puturos ca tine și ticălos ca Băsescu. Acum du-te, prietene, du-te!
Sfârșit
Iohannis, definit intr-un cuvant, e „puturosul”.