Rămas fără tabulae din plumb pe care să le mai transforme în brățări dacice din aur, Rolouzis se cam plictisea. În plus, fierăria din Troesmis începuse să i se pară cam nepotrivită pentru rangul său. Era ditamai tarabostele, chiar dacă peste un trib cu doar 73 de bărbați. I se cuvenea, așadar, o locuință mai acătării. Fusese bine și în fierărie, nu putea nega, dar acum simțea nevoia de mai mult. Vile din care să aleagă existau cu duiumul, așa că se apucase să-și facă bagajul, ca să se mute, când auzi bătăi în ușă.
– Intră, Rescuturme, intră.
– Dar de unde știi că sunt eu? întrebă preotul în timp ce se strecura pe ușa întredeschisă.
– E simplu, Rescuturme, e foarte simplu: numai tu bați la ușă când vrei să intri.
– Numai eu? Dar ceilalți ce fac? Intră așa, pur și simplu?
– Nu. Ceilalți nu intră atunci când sunt eu aici. Intră doar când sunt plecat, ca să-mi bea vinul, să-mi mănânce brânza, să-mi necăjească barza și viezurele.
– Ai barză și viezure?
– N-am, dar ei sunt convinși că am, pentru că sunt taraboste. Degeaba încerc să le spun că n-am nici barză, nici viezure, nici mânz, că brânza mea a la fel ca a lor, că beau același vin ca și ei. Ei vor mereu să mă verifice, să vadă dacă este adevărat ce le spun.
– Verifică și echilibrează.
– Poftim? Ce ai zis?
– Verifică și echilibrează. Un vechi principiu conform căruia conducătorii trebuie verificați mereu, pentru a nu deveni prea puternici.
– Da? Bun, înțeleg partea cu verificarea. Intră, verifică ce vin beau, ce brânză mănânc, dar de ce trebuie să plece cu burdufurile și putinile pline?
– Așa cred ei că se realizează un echilibru între puteri.
– Care puteri? Mai există o altă putere în acest trib decât tarabostele?
– Ar mai fi puterea divină…
– Divină? Puterea zeului? Adică tu îi trimiți, Rescuturme, să-mi fure vinul și brânza? De ce? Ce vrei tu să verifici și să echilibrezi? Nu poți să-i trimiți direct în pivniță și în cămară, să-ți aducă de acolo?
– Nu, Rolouzis, nu-i trimit eu. Eu n-am astfel de nevoi.
– Mda. Și atunci cine-i trimite? Ce putere?
– Nu știu, Rolouzis, nu știu. Dar voi afla.
– Cum vei afla?
– Știi, am descoperit că, în religia asta nouă, oamenii trebuie să-i spună preotului tot ce fac.
– Ei, na?
– Da.
– Trebuie să-i spună preotului tot-tot ce fac? Și dacă fac ceva ce nu vor să se afle?
– Mai ales dacă fac ceva ce nu vor să se afle. Trebuie să spună tot ca să poată să-i ierte zeul.
– Și dacă-ți spun ție, care ești preotul, ceea ce nu vor să se afle, atunci nu înseamnă că se află?
– Nu.
– Cum nu? Dacă-ți spun ție, înseamnă că tu afli. Dacă tu afli, înseamnă că aflu și eu.
– Nu. Tu nu afli.
– Cum nu aflu? Nu-mi spui și mie?
– Nu-ți spun, Rolouzis, nu-ți spun. Dacă oamenii ar afla că-ți spun și ție, nu mi-ar mai spune mie. Nu se poate așa ceva, pentru că altfel zeul nu i-ar mai putea ierta. De aia se cheamă taina spovedaniei. Oamenii se spovedesc preotului doar pentru că au încredere.
– Și nu se pot spovedi și tarabostelui? Doar preotului?
– Doar preotului. N-am stabilit că separăm religia de conducerea tribului?
– Așa am stabilit?
– Da.
– Mă rog. Mai spune-mi un lucru: zeul îi iartă orice ar face? Chiar și dacă iau vinul și brânza tarabostelui?
– Da, Rolouzis. Îi iartă. Dar nu degeaba.
– Adică? Cum nu degeaba?
– Până la urmă îi iartă oricum, dar ei nu știu asta. Noi, preoții, trebuie să le spunem că zeul îi iartă mai bine și mai repede dacă aduc și ei o ofrandă. Câteva monezi mici, nu mare lucru.
– Iei monezi de la oameni, Rescuturme? Ca să-i ierte zeul?
– Da.
– Interesant. Și nu împarți cu tarabostele?
– Păi, sunt pentru zeu, Rolouzis, nu sunt monezile mele. Nu amestecăm religia cu…
– Sunt pentru zeu, de acord. Dar sunt obținute pe teritoriul tribului, deci datorezi o parte și conducerii tribului. Să spunem că jumătate ar trebui să meargă la zeu, jumătate la conducerea tribului.
– Așa ceva nu se poate, taraboste! Ar însemna să impozitezi Biserica.
– Asta ar însemna?
– Da.
– Bun, dacă asta înseamnă, asta facem: impozităm Biserica.
– Cum am zis, așa ceva nu se poate!
– De ce nu se poate, dacă poți să-mi explici?
– Tribul nu poate impozita Biserica drept compensație pentru terenurile pe care ni le-ați confiscat!
– Rescuturme, cum se cheamă chestia aia pe care o arzi tu în templu, acolo?
– Tămâie.
– Tămâie. Și de la tămâia asta nu te ia cu amețeli?
– Nu, deloc.
– Mie așa-mi pare. Pentru că nu ți-a confiscat nimeni nici un teren. fiindcă nici măcar nu ai vreun teren, tu și Biserica ta.
– Da, așa este, acum nu avem terenuri, dar vom avea. Iar voi ni le veți confisca!
– Când?
– În viitor.
– Da, dar până atunci ai putea să-mi dai și mie o parte din monezile alea pe care le primește zeul ca să-i ierte pe ăștia.
– Rolouzis, cred că s-ar putea aranja ceva. Dar în nici un caz jumătate.
– Dar cât?
– A zecea parte.
– Nu se supără zeul dacă primește doar a zecea parte?
– Nu, nu se supără. Pentru că tu primești a zecea parte, nu zeul.
– Mă faci să râd, preotule. Vrei să-ți iau templul înapoi?
– De parcă ar fi templul tău.
– Nu e templul meu? Dar al cui e? Cine ți l-a dat?
– Era templul lui Apollo, dar acum este Casa Domnului Nostru Iisus Hristos. Scrie mare, la intrare.
– O fi scriind, dar eu nu știu să citesc.
– Bine, două zecimi.
– Patru.
– Nu, trei. Dar cu o condiție.
– Spune!
– Primești trei zecimi din monezile pentru spovedanie, dar folosești o zecime ca să-ți angajezi un profesor și să înveți să citești.
– O zecime este foarte mult ca să-i dau unui profesor, Rescuturme.
– Zici că e mult?
– Da. Am să-i promit mai puțin. Am să-i promit șase sutimi.
– Și șase sutimi e bine. Educația este viitorul, taraboste, să nu uiți asta!
– N-am să uit. Am să-i promit exact șase sutimi.
– Bravo!
– Dar am să-i dau două…
*monede. Așa e corect.
Da