În anii cei mai cenușii ai Războiului Rece, cînd omenirea părea gata-gata să mizeze totul pe căldura dată de dezastrul nuclear, băieții deștepți de la BBC au decis ca, în caz de apocalipsă, mugetul ploii de bombe să fie urmat de Sunetul muzicii. Nu, nu e o glumă. Matrioșka atomică era o amenințare la fel de reală atunci ca și COVID-ul acum, deși probabil se găseau și în secolul trecut idioți ferm convinși că nucleara e doar o petardă cu guturai.
Englezii explicau simplu: oamenii au nevoie de speranță, de încrederea că binele învinge, de o rază de lumină în iarna nucleară care urmă să vină. E filmul puțin siropos? „Puțin“ e puțin spus. Deraiază de la realitate? Desigur. Dar poate ficțiunea să încarce bateriile morale ale unei națiuni făcute aproape KO de o lovitură nimicitoare? Fără îndoială.
După un an de stres, nesiguranță, dificultăți și alienare, ai crede că e la mintea cocoșului că oamenii vor filme din care să lumineze viața și să înflorească speranța. Sau, măcar, nu un cortegiu funerar de depresie, boală și mizerie care te invită să faci stretching de lustră. Aerosoli în cuptor. Să-ți iei tensiunea cu deștele-n priză. Să arăți că Pămîntul e plat, așa cum ești și tu acum, pe ciment. Să faci jacuzzi în cadă cu uscătorul de păr. Să bagi shot-uri cu soluție de curățare.
Din fericire pentru societatea contemporană progresistă în care trăim, cocoșul și mintea lui sînt simboluri ale patriarhatului heteronormativ opresiv. Deci nu. Să apelăm atunci la mintea unei scoici capabile să făurească o perlă strălucitoare? Nu, că sună sexist la nivel superficial și, în plus, ce vrei să insinuezi apelînd la niște animale acefale?
Mai bine să renunțăm complet la orice referire animală, pentru că oamenii nu sînt animale, indiferent de ce ar spune biologia, care oricum e un construct social. Important e să ne concentrăm pe diversitate și reprezentare.
Nu spun că doar obsesiile ideologice i-au adus lui Chloé Zhao Oscarul pentru film și regie. Dar poate că era și rîndul minorității asiatice de 4,5 miliarde de persoane să primească premiul Oscar pentru participare, așa cum l-a primit și anul trecut. Și poate era rîndul minorității de gen de aproximativ 50% din populația globului să primească unul. Asta ca să nu mai spunem că nimeni din Academia Americană nu s-a aplecat asupra adevăratei probleme, și anume femeile care boschetăresc în propria mașină de-a lungul Americii, fără să facă nimic interesant. Ei bine, iată, s-a făcut dreptate socială! Nomadland o fi o tristețe fără cap și coadă, bună doar să inspire breton la vene, dar a demonstrat că nu există opreliști atunci cînd există voință politică, temă corespunzătoare și gen social acceptabil. Și calitatea? Să lăsăm calitatea, nu sîntem elitiști. Important e mesajul. Și care e mesajul? „Haideți să vă arătăm cît de nașpa e viața, că poate nu știați. Nouă ne pasă!“ Și dacă va pasă, de ce nu faceți ceva? „Păi, am făcut un film de căcat, ce altceva ați vrea?“
Ediția de anul ăsta a Oscarurilor pare creația unor inși care au decis să-și hrănească inspirația nu din oxigen, ci din propriile bășini virtuoase. Obsesia nefericirii, plutind ca un nor negru de lăcuste deasupra tuturor nominalizărilor, poate părea o chestie curajoasă în zona de săraci forțați de pandemie să se izoleze în bojdeucile de zeci de hectare. Probabil că singura chestie pozitivă a întregii ceremonii a fost victoria lui My Octopus Teacher la secțiunea Documentar. Să se poată plînge Vlad Voiculescu că l-a învins caracatița și la Oscaruri.
2.367 de vizualizări
Cum a zis Paunescu: Va premiati intre voi!
Excelent zis! Felicitari! Dl. Conchita Wurst, daca are urechi de auzit, produce/regizeaza ceva rapid, orice, si la anul este cel putin nominalizat…