Năvodul cu care Stelian Tănase merge pe urmele lui Panait Istrati are ochiurile mici, de-ai zice că nimic din viața și faptele aventurosului scriitor nu trece neluat în seamă. Biograful își cercetează minuțios personajul, fără a se pierde însă în amănunte, ci urmărindu-i linia destinului în complicații ani ’30 cînd luptele de idei se purtau fără scrupule, iar adevărul pierdea în fața apărării cu orice preț a cauzei. Din ignoranță, dar poate și din calcule de moment, Istrati n-a ezitat nici el să mintă tactic, în articolele publicate în ziare, pe cînd nu era decît un agitator de stînga frenetic. Dar cînd devine scriitor de succes și vocea lui e tot mai cunoscută în lumea largă, Istrati mizează totul pe adevărul faptelor pe care le observă, chiar dacă ele nu se potrivesc cu convingerile sale politice. Dar pînă să ajungă aici, Stelian Tănase caută răspuns la o întrebare crucială: Istrati a devenit scriitor împins de vocație sau printr-un dramatic concurs de împrejurări? Cînd e vorba de un tip instinctual și fără multă carte, care mai și debutează tîrziu, răspunsul nu poate fi decît că l-a ajuns vocația din urmă. Și totuși, mergînd cu pași mici în urma lui Istrati și a întîlnirilor sale tîrzii, întîmplătoare, cu dorința de a fi scriitor, Tănase înclină spre a doua variantă, nuanțat însă. Convingerea lui e că autorul Chirei Chiralina ar fi putut rămîne un vagabond consumat de grijile traiului zilnic și care s-ar fi putut mulțumi cu ceea ce scria prin gazete.
Pe Istrati îl încearcă prima oară dorința de a deveni scriitor după ce vede în Elveția Azilul de noapte al lui Gorki. Asta cu siguranță pentru că Gorki era născut ca și el în sărăcie și, tot ca el, avea studii pe sponci, iar lumea despre care scria era cam aceeași pe care o cunoștea și Istrati, „lumea năpăstuiților“. Tot în Elveția, în timp ce era internat într-un sanatoriu pentru tuberculoși, un pacient, José Jehouda, îi dă să citească cîteva romane de Romain Rolland. Impresiile la lectură îl fac pe Istrati să-și dorească să scrie și el romane. Și-l ia pe Rolland de maestru și-i scrie o scrisoare patetică în care îi cere ajutorul. Scrisoarea nu-l găsește pe idolul său, se întoarce după patru zile la ghinionistul expeditor, care uită de visele sale literare cînd părăsește sanatoriul. Muncește cu cîrca pe unde se nimerește și, cum în Elveția nu-l așteaptă nimic bun, pleacă în Franța ca pe tărîmul făgăduinței. Aici își cumpără un aparat de fotografiat cu burduf și trepied: vrea să facă bani din poze la minut, în parcul Albert I, din Nisa. Ideea e bună, dar concurența e mare și Istrati, care n-are autorizație, în loc să se uite după clienți, trebuie să stea cu ochii după polițiști, să nu-l aresteze și să nu-i confiște mijlocul de producție. Nu e prea vigilent; pîrît de concurenți, Istrati e arestat de cîteva ori fiindcă face poze clandestin. Cu speranțele într-o viață nouă și mai bună înșelate, ciclotimicul Istrati dă în depresie și își taie beregata cu un brici. Pentru asta își alege cel mai vizibil lor din parc, lîngă monumentul Centenarului Revoluției Franceze. În buzunare, Poliția îi găsește un mesaj de adio, o epistolă-manifest pentru ziarul L’ Humanité și scrisoarea către Romain Rolland pe care Poliția o trimite la același ziar, care i-o expediază destinatarului. Ajuns la spital, Istrati scapă cu viață ca prin minune. Biograful lui exclude ideea că brăileanul și-ar fi regizat o falsă sinucidere; Tănase e convins că personajul lui a vrut să-și ia zilele, dar a făcut-o atent la posteritate. Începînd de la aceste pagini, Viața lui Panait Istrati bate tot ce s-a scris despre Panaitaki, cum îi zicea amicul său Nikos Kazantzakis, poetul grec cu care Istrati a făcut faimoasa lui călătorie în Rusia. Ajuns celebru în lume – o celebritate greu digerată în țară –, Istrati e susținut de ruși și de oamenii rușilor din Occident, dar mai ales din Franța. Așa că, atunci cînd se apucă să scrie Spovedanie pentru învinși, cartea în care Istrati scrie că bolșevismul e gol, ca împăratul din povestirea lui Andersen, într-un atac fără precedent împotriva stalinismului, el știe ce are de pierdut. Pînă să apară volumul, prietenii săi scriitori de la Paris stipendiați de Stalin îl sfătuiesc să se astîmpere sau îl somează să distrugă manuscrisul, ca să nu facă rău cauzei. După aceea îl părăsesc toți, lapidîndu-l în public – ceea ce se știa, dar nu se prea povestea. Întors în țară, confrații care nu-i digeră celebritatea îl acuză de cameleonism, cei de dreapta, și de apostazie, cei de stînga. În cartea lui, Stelian Tănase reconstituie documentat și cît se poate de convingător toate astea, încît sînt sigur că, prin această biografie, Istrati are parte de o nouă viață, cea adevărată.
Stelian Tănase, Viața lui Panait Istrati, Editura Corint, 2024.
Oamenii se schimba, uneori in bataia timpului, alteori in bataia semenilor. Un lucru important pe care l-am invatat. Sa evoluezi, sa fii uman, inseamna sa te schimbi. Si eu am alte idei si opinii acum comparativ cu 10 ani in urma. 10 ani in urma il credeam pe Basescu bastionul unirii si a luptei anticomuniste. 3 ani in urma aveam alta parere despre razboiul din ucraina decat acum. Oamenii se schimba si nu trebuie sa ii judecam din prizma unui etalon monocolor. Uneori e interesant sa vezi cum evolueaza in comparatie cu vremurile si semenii lor, si e important sa intelegi ca inevitabil or sa isi schimba opiniile puternice pe care le au acum despre anumite lucruri.
,,un hamal din portul Brăilei” … parerea lui Iorga. Era nevoie de Istrati in acele vremuri cum e nevoie de biografi in zilele noastre care ,,cercetează minuțios diferite personaje”, si Slava Domnului ca ,,balta are peste”. E bine totusi ca ni-s prezentate pentru a putea mai bine sa le asezam pe alea valoroase la locul pe care-l merita. Ar fi putut sa mai scoata din exagerari pentru a da o mai mare credibilitate povestirii. Ma refer de ex. la partea aia cu cititul ,,cîtorva romane de Romain Rolland” in timp ce se trata de tuberculoza in Elvetia. Nea biograful nu a amintit in ce limba erau scrise romanele, ca-n romana sigur nu le avea Jehouda iar din ce s-a mai scris despre Istrati nu s-a putut trage concluzia c-avea educatia necesara care sa-l ajute sa inteleaga romane in limbi straine. (dar poate le citea numai ca sa-si mute gandurile de la suferintele de care se trata in Elvetia). Apoi ,,scrisoarea se intoarce dupa 4 zile” … in vremurile alea mergea posta ,,ceas”, nu ca acum.
Gresit…Panait Istrati nu are nevoie de o alta viata, mai „adevarata”, pentru ca a avut una, exceptional de adevarata. Si a mai avut ceva, foarte greu de intilnit la romani…A avut curaj. Cel mai difícil…curajul de a spune lucrurilor pe nume. Caracteristic brailenilor, as adauga eu. Asa ca… la ce bun o alta viata?! Una in care sa fie las?! Imi vine sa rid…Felicitari ptr Stelian Tanase, felicitari si Dvs…Urmeaza ostasul Ciuca?
Recitește, bre, ultima frază care bate spre cei ce i-au simplificat prostește biografia lui Istrati, ca să nu-i ia rușii și stînga franceză la refec.
Da, am daunlaudat Spovedanie…, se gaseste pe net, imi fac timp s-o frunzaresc. Mai departe revad Codin, un film frantuzo-roman care a iesit prost, la fel de prost ca si ecranizarea lui Dan Pita, Kira Kiralina, la care n-am avut rabdare pana la sfarsit.
Cred ca voi porni cele doua filme simultan, impreuna cu cartea, in ferestre separate. Ca sa epuizez repede subiectul.
Aflu astfel ca mai este o ecranizare dupa Panait Istrate, Codin&Kira Kiralina, dupa un regizor maghiar, se pare, la fel de proasta. Am vazut cateva secvente pe sarite.