Avea o lumină interioară care-i răzbătea în priviri și o seninătate imperturbabilă pe care le-o transmitea și celor din jur. Chiar și cînd îl enerva ceva sau cineva, asta ținea puțin. Făcea un gest de lehamite, adică uite cu ce-și pierdea el timpul… Petre Stoica albise de timpuriu, dar nu părea bătrîn. Și asta fără să aibă cochetării de mascul care nu-și acceptă vîrsta.
Purta la rever o insignă de monarhist, iar la gît o cruce stilizată. În ultimii ani se mutase la Jimbolia, unde înființase un muzeu al presei. Cînd apărea în București avea o paporniță încăpătoare în care ducea ziare vechi, de colecție, pe care le găsea pe la prieteni sau prin anticariate. Cu ele își îmbogățea muzeul. Alături de ziare, manuscrise – traduceri sau poeziile sale. Ca să nu-l bată soarele, purta o pălărie de paie cu boruri largi, pe care și-o scotea ceremonios cînd întîlnea vreun cunoscut. Dar avea și pălării cu borul pleoștit sau din cele de fetru, pălării cu ștaif, ca în pozele lui din tinerețe.
Cînd se ducea la restaurantul Uniunii, să afle ce mai era nou prin București, dar și să mai vadă lumea, era întîmpinat de parcă ar fi fost propriul său ambasador extraordinar și plenipotențiar venit de la Jimbolia. Îi plăcea asta, dar după ce se așeza la masă, nu la orice masă, ci numai la una cu prieteni, în el se trezea poetul care hălăduise prin București multe zeci de ani și începea să povestească.
Nu că nu i-ar fi plăcut și bîrfele din lumea literară, dar cînd auzea răutăți sau „dezvăluiri” despre vreunul dintre vechii lui prieteni, cum se întîmpla abitir din 1990 încoace, intervenea cu vocea lui ironic-tărăgănată: „Să lăsăm oportunismele democrației!”. Petre Stoica avea multe povești cu Nichita Stănescu și cu Marin Preda, cu A.E. Baconsky și cu criticii care tăiau și spînzurau în periculoșii ani ’50, cei care încercaseră să-i ia și lui beregata literară după Revoluția din Ungaria.
Nu se eroiza, ca alții, care și-au fabricat un trecut convenabil după 1989, ci povestea ce pățiseră bunii lui prieteni pe atunci. Cine îi dușmănea sau îi ataca la comandă și cine încerca să-i apere, ca să nu fie lichidați literar. Petre Stoica nu voia să rescrie trecutul, ci doar să se știe lucrurile la care fusese martor și cele prin care trecuse împreună cu prietenii lui, în acele vremuri tăioase și în cele ce au venit, în care se purtau șobolănismele literare.
