Patria lui nea Ichim

Ce poate să fie mai frumos decât să iei în piept urcușul potecii de munte și să te pierzi prin verdele umbros al pădurii? E aerul curat, este liniștea sufletească, găsirea adevărului absolut despre lume și viață, un adevăr care zace cu siguranță ascuns pe undeva printre licheni neștiuți la o margine de poiană. Îmi zicea nea Ichim, un pensionar hâtru, fost maistru la uzina ARO Câmpulung, că distrugerea unei fabrici este neșansa unei generații. La o adică, zicea el – și cu mai puțini ticăloși în țară –, următoarea generație poate să construiască iar fabrica. Ceea ce rămâne de la o generație la alta sunt însă munții, râurile din văi, pădurile seculare ale munților, adică partea materială a acestei noțiuni abstracte numită patrie. Muscel.

– Băi, nene, futu-i mânătarca mamii ei de treabă, uită-te la mâinile mele. Tu știi câte ARO mi-au trecut mie prin mână?

Prin pădurile de lângă Câmpulung, acum 30 de ani, încă mai umblau mașinile de teren fabricate aici, așa că în vara lui 1990 puteai să vezi la porțile uzinei ciobani care dormeau nopți la rând pe trotuar, înfășurați în bundele mițoase, pentru a cumpără un ARO. Era greu și migălos atunci de cumpărat un ARO, cu toate că uzina producea pe stoc și nici nu mai era loc în parcul de mașini. Schepsisul apărea numai dacă știai cui să dai șpagă pentru a cumpăra o astfel de mașină. Dacă erai mai fraier și nu găseai tunelul făcut de șobolanii de la vânzări, rămâneai cioban pieton în transhumanță. Fabrica a dat faliment, muncitorii au plecat acasă să culeagă prunii, pentru că mașinile făcute de ei mai cu un baros, mai cu un punct de sudură, mai cu o sârmă pe post de colier, nu s-au vândut. Din fala 4×4 offroad a Câmpulungului, privatizată, violată, strânsă de gât și tranșată, nu mai sunt astăzi decât hale fantomatice, sub care zac tone de otravă în rezervoare ruginite sub pământ, acolo unde era hala în care se tratau chimic caroseriile. Cândva va fi deranj ecologic mare, chiar dacă proletarii Câmpulungului (care prin anii ’90 votau în devălmășie că să nu-și vândă țara) vor fi atunci oale și ulcele și nu vor prinde spectacolul.

Savurând aroma bulzului cu brânză de coșuleț, îndoită cu o înghițitură de țuică slabă de Muscel, mi-am zis că bătrânul maistru de la ARO are dreptate, că până la urmă ce rămâne e patria concretă, perceptibilă. Adică bucata aia de țară pe care o iubești cel mai mult și pentru care te-ai întoarce de la capătul Pământului – dealurile, munții, câmpurile, pâraiele, pădurile. Pentru că, fără toate astea, mămăliga, brânza de coșuleț și țuica slabă de prună nu ar mai fi. Așa am ajuns, pe poteci de munte, dincolo de Mănăstirea Ciocanu, unde am găsit niște țigani rudari veniți după bureți și afine.

– Ia, boierule, niște bureciori buni, dă și tu un ban, că am alergat toată ziua după ce vezi aici, în desagă.

O găletușă de afine și o pungă plină cu vineciori și usturaci erau tot năduful zilei de muncă. Țiganca îmbrăcată cu ie musceleană, el cu o pălărie de muntean și mustață subțirică, înșirată scurt la margine de buză.

– N-ai niște apă? îmi zice rudăreanca.

Aveam, le-am dat și ne-am așezat pe un fag pus la pământ de furtună. Mirosea a pământ reavăn, a urzici strivite sub pașii noștri și a bureți înghesuiți în pungă.

– Nu mai avem, boierule, din ce să trăim, zice rudarul, că au ras ăștia pădurea de la noi… Mai luam câte un fag și-l vindeam, așa trăia și bunicul, și străbunicul. Un fag de colo, un brad din vale… Trăiam… Până când a venit firma ceea cu utilaje și a tăiat tot, nu a cruțat nici stejarul bătrân, știma dealului. O săptămână au coborât cu bușteni camioanele spre Câmpulung… Ai o țigară? Săru’ mâna, conașule…

I-am aprins țigară și a tras adânc din ea, ca și cum ar fi fost ultima țigară în fața plutonului de execuție. Din pântecele pădurii răzbeau până la noi, ca niște miorlăieli îndepărtate, pârâielile unor motoare în doi timpi. Drujbe?

– Au tăiat știma, boierule, nu ne atingeam de stejar, era de pe vremea lui Negru Vodă, cică rudar și ăla ca noi…  Cinci oameni nu puteau cuprinde trunchiul… După aia ne-am trezit cu ursul în curte, cu râsul pe casă și cu jderul în bătătură. Apoi s-au vânturat  jivinele care încotro, noi ne-am vândut caii, căruța… Acum umblăm după bureți.

Le-am cumpărat ciupercile și afinele, le-am dat cât au zis, fără tocmeală, și au plecat spre sat mulțumiți. Eu am ținut poteca și, cu cât intram mai adânc în pădure, cu atât se auzeau mai puternic motoarele în doi timpi.  Nu erau drujbe, erau motociclete și ATV-uri offroad, cu băieți echipați ca de campionat mondial. Căști, cotiere, costume integrale, oameni pasionați. Mușcau din pământul muscelelor, scoțând nori alb-albaștri de fum, transformând liniștea pădurii în vacarm greu de suportat chiar și pentru urechile unui orășean. S-au dus mistuindu-se prin pădure, lăsând în urma lor un aer imposibil de respirat, ceea ce m-a făcut să înțeleg de ce urșii ies să cerșească ceva de mâncare la marginea șoselelor, acolo unde totuși se circulă cu Euro 4 și catalizator. Patria eternă, în esența ei, fusese descoperită de generația care ar fi trebuit să reconstruiască fabrica ARO din molozul privatizării. Offroad-ul muscelean mergea mai departe.

Am fost un naiv care s-a încăpățânat să creadă că patria rămâne acolo, neclintită, înfruntând vremurile. Fără jivine, copacii au rămas în picioare doar pentru a le veni rândul la drujbă. Râul copilăriei din vale a dispărut în țevile unei microhidrocentrale și din adevărul absolut furișat pe sub licheni nu au rămas decât brânza de coșuleț și țuica, vândute turiștilor grăbiți la mausoleul de la Mateiaș. Acolo străbunicii proletarilor de la ARO și-au vărsat sângele pe un munte de calcar, care astăzi nu mai există, fiind ronțăit deja de concasoarele fabricii de ciment. Ei au făcut jertfa supremă pentru râurile, pădurile și munții la care se gândeau când ziceau „țară“ în scrisorile caligrafiate cu grijă și trimise mamelor și nevestelor înainte de luptă. Sună patetic, așa-i? Pentru că vremurile s-au schimbat, iar pentru patria măsurată în metri cubi de lemn, saci de ciment și kilowați chiar că nu mai merită să te arunci în baioneta cotropitorului.

Am ajuns acasă seara târziu, cu o găletușă de afine și două kile de bureți. Atât mai rămăsese din patria lui nea Ichim.