În timp ce altele merg prost sau și mai prost, după caz, piața de artă o duce bine în România chiar și cu un război lîngă noi, spune Pavel Șușară, în dubla sa calitate de critic de artă și de proprietar de galerie. Șușară e de părere că războiul cu statuile e un fel de exorcizare a neputinței, ca în practicile voodoo.
Cristian Teodorescu: Cum merge piața artei din România în vreme de război?
Pavel Șușară: Evident, corect ar fi să spun că merge prost, catastrofal, că dacă înainte era doar fragilă și în curs de dezvoltare, așa cum se autodefinea, eufemistic, România ceaușistă, acum Putin și putinismul au făcut și aici ravagii și au produs daune iremediabile, dar cum corectitudinea, mai ales cea politică, nu este partea mea tare, ba din contra, o să spun că merge bine, ba chiar, în mod surprinzător pentru profani, merge chiar foarte bine în condițiile economice date. De altfel, nu este nici o surpriză, fiindcă și în timpul pandemiei, în perioada celor mai severe constrîngeri, piața de artă a crescut și nu s-a contractat, așa cum ar fi fost de presupus. De ce se întîmplă fenomenul acesta și de ce nu operează și aici niscaiva precauții, avînd în vedere imprevizibilitatea politico-economică a lumii de astăzi? Păi, tocmai de-aia merge bine, din precauție, fiindcă în condițiile inflației galopante din economiile europene și din cea națională, în particular, oamenii vor să își securizeze economiile și lichiditățile sau, la scară mai mare, disponibilitățile financiare excedentare, și atunci fac investiții în bunuri mobile cu valori mari și cu masă mică, iar aici intră, evident, aurul, arta și colecționabilele cu capacitate mare de reconversie. Așadar, piața de artă e bine, nu suferă de pe urma războiului și nici nu a dezvoltat partizanate.
C.T.: Rușii prăduiesc și opere de artă în Ucraina sau se mulțumesc cu electrocasnice?
P.Ș.: Rușii, prin natura lor posesivă, de atîtea ori verificată, nu se mulțumesc niciodată doar cu ceva, ei au o atenție distributivă enormă, o percepție largă și interese complexe chiar și în cadrul unor relații în principiu pașnice, de parteneriat, de unde și celebrele producții folclorice deja clasicizate: ,,De la Nistru pîn-la Tisa / davai brînza, davai clisa / davai ceas, davai moșie / harașo tovărășie!“. Așa că mă îndoiesc de faptul că acum ei și-ar fi restrîns interesul doar la produse postmoderne, cum ar fi recuzita gospodărească dotată cu cipuri ușor de reciclat. Nu am informații concrete referitoare la vocația lor de colecționari ad-hoc, dar cică ar fi dispărut, din Muzeul din Herson, niște monumente epigrafice medievale de o valoare istorică enormă, unele care îl privesc chiar pe Ștefan cel Mare, or, mă gîndesc eu, astea or fi plecat pe undeva dacă la venirea rușilor ele erau încă in situ.
C.T.: La Odessa, ucrainenii i-au trimis lui Zelenski o petiție să fie dat jos monumentul Ecaterinei a II-a, deși țarina, orișicît, a fost fondatoarea orașului. Și ca să-i facă de ursuzluc lui Putin vor să pună în loc o statuie a actorului Billy Herrington, care era gay. Ce-ai face, în locul lui Zelenski?
P.Ș.: Le-aș da cu flit inițiatorilor și le-aș spune, în pauza dintre două intervenții prin parlamentele lumii și după ce mi-aș mai trage puțin sufletul, să-mi restabilesc pulsul în urma unor sesiuni de urlete către liderii lumii libere, să-mi bage arme la greu, ba chiar să se implice și militar, în mod direct, că acest tip de răfuială cu statuile este unul dintre cele mai primitive și mai previzibile scenarii, nu de luptă, ci de exorcizare a neputinței. Asta au făcut comuniștii cînd s-au instalat prin diverse locuri, asta au făcut toți insurgenții în clipele lor de halucinație și de alte tulburări mentale, asta a făcut Revoluția Franceză, asta face extrema stîngă americană, asta fac toți retardații a căror conștiință nu a depășit pragul percepției magice și al practicii voodoo, aia în care găurești păpușa de la Odessa ca să facă infarct dușmanul de la Moscova.
C.T.: L-au dezgropat rușii pe prințul Grigorii Potemkin din catedrala de la Herson și l-au dus undeva la adăpost. Au demontat și statuia prințului, care a fost iubitul Ecaterinei și cel ce a inventat vopsirea gardului ca să nu vadă țarina leopardul sărăciei. Curată potemkiniadă, nu?
P.Ș.: Pe de o parte, răspunsul este mai sus, dar, pe de altă parte, asta se numește anticipare magică și antidot adecvat. Revoluționarii și războinicii, acolo în lumea lor, își cunosc bine codurile și își anticipează mișcările. Păi, dacă știa Franco, ăla, dictatorul, că revoluționarii republicani, ăia buni, drepți și coordonați de ruși, vor scoate mumiile sfinților și ale călugărilor de prin catacombele mănăstirilor, că le vor împușca și le vor incendia, nu le securiza el preventiv și le punea undeva la adăpost? Uite că rușii știu și la ce să se aștepte, și ce au de făcut, iar experiența spaniolă poate că le-a fost de folos, în sensul unei logici elementare: dacă am făcut-o noi și ai noștri în Spania, în timp de război, de ce nu ar face-o și alții, cu același sistem de valori și educați la aceeași școală magico-teroristă?
C.T.: Anul ăsta ai scos patru cărți. Am numărat bine?
P.Ș.: Fără greșeală, dar nici nu era chiar atît de greu. Cine nu știe să numere pînă la 4!? Așa e, a fost un an dens și fertil. Am publicat două cărți de poeme, Viziunile Șarpelui Alcazar, concepută grafic și ilustrată halucinant de Mircea Bochiș, Urbi & Orbi, Editura Brumar, concepția grafică și foto Dalina Bădescu, Lumea lui Aurel Jiquidi, Monitorul Oficial, un amplu eseu monografic cu peste doua sute de reproduceri, și Povestea povestitorilor,,,cap. I, în care se va vedea că pe orice ar pune românul mîna, tot o pulă iese“, o replică la Povestea poveștilor a lui Creangă, ediție bibliofilă, 30 de exemplare, numerotate de la 1 la 30, cu ilustrații excepționale semnate olograf de Dalina Bădescu. A, și încă ceva, tot anul acesta, volumul Brâncuși, un sculptor de la Răsărit, Monitorul Oficial, 2020, concepție grafică și ilustrații de Dalina Bădescu, a primit premiul „Lucian Blaga“ al Academiei Române. Festivitatea de premiere va fi pe 6 decembrie.
C.T.: Te mai descurci cu galeria, dacă s-au scumpit căldura și electrica?
P.Ș.: Da, mă descurc acceptabil pentru că nu stau la mila nici unei instituții publice și încă nu s-a găsit nimeni care să-mi ofere ajutor. Abia atunci aș fi pus în dificultate. Așa, fac exact ce îmi trece prin cap, îmi folosesc resursele proprii și colaborez exact cu cine vreau eu. Recent am deschis o expoziție unică, „Alexandru Țipoia, necunoscutul“, care cuprinde lucrări neexpuse niciodată în varianta aceasta, iar colaboratoarea mea permanentă, PR și curator, Dalina Bădescu, se ocupă acum de organizarea celei de-a doua ediții a Salonului Național de Miniatură, în parteneriat cu societatea Da Vino.
