În noaptea de 3 spre 4 aprilie 1870, într-un conac de lîngă Rucăr, vedea lumina zilei al doilea băiat al familiei Scărișoreanu. Rucărul era pe atunci un tărîm aflat la patruzeci de ani distanță de electricitate, cutreierat de jderi și cerbi carpatini, presărat cu sate de lemn, locuite de oameni aprigi, gata să se ia la trîntă cu ursul sau cu vecinul pentru turmele lor. Scărișorenii erau mici boieri de țară, proprietari de păduri, pășuni și livezi, ocupați în principal cu număratul vitelor și urmăritul lupilor, destul de scăpătați de altminteri, fiindcă ce luau pe mere dădeau pe praf de pușcă și pe cîini.
Mîndria familiei erau, însă, băieții, trei în total, toți trei viitori generali în armata română. Dacă fratele cel mare, Constantin, și mezinul, Cornel, au ales infanteria, Romulus, fratele mijlociu, s-a făcut cavalerist. În copilărie obișnuia să încalece pe berbecul din fruntea turmei și să conducă oile ca un ofițer de roșiori. Au urmat la rînd măgarii, caprele și taurii, iar la vîrsta la care alți copii descopereau laptele de vacă, Romulus a descoperit calul. Călărind fără șa pe caii de povară deshămați de la căruță, Romulus a observat avantajul tactic pe care îl avea asupra fraților săi cînd haita de cîini sălbăticiți îi fugărea pe toți trei. Ghidat de această pasiune pentru galop, a urmat Școala Militară de Infanterie și Cavalerie de la București, apoi Școala Superioară de Război.
Romulus avea tot ce-i trebuia pentru o carieră de succes, adică o ținută țanțoșă, cizme lustruite îndelung, mustață răsucită, apă de colonie Azur și un cal lipițan cu care smulgea nevestelor de general nu numai oftaturi, ci și îmbrăcămintea ușoară de pe dedesubt. S-a dovedit nărăvaș atît în saloane, cît și pe cîmpul de instrucție, astfel încît a avansat repede. Primul război mondial l-a prins cu gradul de colonel, comandant de regiment și apoi de brigadă.
S-a distins în luptele de la Amzacea, Topraisar și Carachioi, a refăcut frontul rupt la Soveja și Pralea, a rezistat eroic la Oituz și a participat la războiul postbelic din Transilvania, în 1919-1920.
În septembrie 1916, cînd Dobrogea era zguduită de artileria germano-bulgară, cînd armata lui Mackensen tropăia atît de tare încît izgonise, odată cu sătenii, dropiile și popîndăii, Brigada 5 Călărași, condusă de Romulus Scărișoreanu, a oprit în mai multe rînduri înaintarea aliotmanului nemțesc. Coborîndu-și soldații de pe cai, furișîndu-se prin crînguri, tupilîndu-se prin bălării, strecurîndu-se în spatele inamicului la adăpostul nopții, Romulus a reușit să-și deruteze adversarul, pe care, apoi, l-a respins în luptă deschisă la Topraisar, într-o bătălie crîncenă și eroică. Scărișoreanu a condus personal mai multe atacuri călare și pe jos, lăsînd ofițerilor nemți o impresie profundă și un mare număr de răniți.
A fost avansat general, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, „Coroana României” și „Steaua României”. Și, fiindcă a avut inspirația să fie destul de bătrîn ca să nu mai ia parte la al doilea război mondial, rușii l-au scăpat din vedere. Generalul Romulus Scărișoreanu a reușit să moară de bătrînețe, în patul său, lăsînd cu buza umflată temnițele comuniste.
1.762 de vizualizări
