Dar dacă adevărata istorie a lumii începe, de fapt, de la Potopul lui Noe? Atunci prima parte, cea de la Adam și Eva, a fost un eșec pe care Dumnezeu a vrut să-l facă uitat, luînd lucrurile de la capăt. Mai precis, imediat după Facerea lumii, capitol al Operei sale de care El a rămas mulțumit. La fel cum mulțumit a rămas și de sălbăticiunile cu care a populat pămîntul. Dintre oameni însă, cum se știe, Domnul, scîrbit de păcatele lor, l-a ales pe Noe cu familia lui, să-i ia opera de la început, în privința acestei specii, căreia, cum am zice azi, i-a mai acordat o șansă. A avut motive El de mulțumire după această operațiune radicală? Nu s-ar zice. Nici măcar atunci cînd și-a ales un anumit popor căruia să-i dea îndrumări și pe care să-l apere, în măsura posibilităților sau a capriciilor sale.
Scurt și cuprinzător, istoria lumii scrisă de Julian Barnes începe odată cu operațiunea de salvare a speciilor întreprinsă de Noe la porunca lui Dumnezeu. Ce-a fost pînă atunci e tabula rasa, adică, în noua limbă universală, Forget it!
În agnosticismul lui, Julian Barnes își permite să se tragă de bretele cu Dumnezeu, spre deosebire de atei, care declară că Dumnezeu n-are bretele, fiindcă nu există și deci n-au cum să-l ia la întrebări.
Cine se așteaptă ca Julian Barnes să scrie istoria lumii ca un istoric sau cel puțin ca un prozator travestit în istoric, ceea ce e deja altceva, s-ar putea să fie dezamăgit de această carte. Dar ca să nu vă răpesc din plăcerea lecturii, încerc aici să vă spun mai mult ce nu e cartea lui Barnes și doar prin ricoșeu ce e și încotro bate. E alcătuită din episoade fără mare legătură între ele, dacă nu luăm în calcul și trimiterile la personajele biblice care apar înainte, dintre care cariul, care nu e menționat nicăieri, se bucură de un tratament special încă din primul episod, cel cu Arca lui Noe. Nu veți afla de aici cum se mișcă omenirea după Potop, și nici cum își scrie ea istoria de cînd a început să aibă preocupări pentru propriul ei trecut. De vreme ce tot nu învățăm nimic din istoria noastră, crede Barnes, n-are rost s-o tot povestim aducînd-o la zi în detalii. Ca să nu mai spunem că istoria scrisă silitor și pas cu pas nu-i mai înteresează nici măcar pe istorici, care s-au specializat pe epoci, perioade sau chiar pe anumite evenimente. Aici Barnes seamănă cu acei actori care se travestesc în personaje din diverse epoci, pentru a face spectacol de tip one man show din istoria omenirii. Doar că el, cu obiceiurile sale de prozator, își scoate în față personajele, fără a recurge la travestiuri actoricești.
Că uneori romancierul Barnes îi dă întîietate eseistului cu același nume, pe care-l lasă să-și dea cu părerea pe larg despre diverse chestii, asta nu mi se pare o treabă prea bine adusă din condei, chiar dacă paginile eseistice ale lui Barnes sînt sclipitoare. Cele despre iubire mi se par chiar extraordinare.
Sînt însă și episoade care nu mi se par prea convingătoare. Cum e, de pildă, cel despre teroriștii care sechestrează o navă de croazieră pentru a obține eliberarea din pușcărie a cîtorva dintre „eroii” lor. Chiar dacă episodul e povestit impecabil, aici Barnes însuși pare prizonierul discuțiilor despre terorism, în pofida încercărilor sale de a trata subiectul cît mai obiectiv cu putință. Cel mai slab capitol al cărții mi se pare însă cel despre Rai. Slab la nivelul lui Barnes, nu slab pur și simplu. Dar ideea lui, că în Rai intră toată lumea, fiindcă Iadul nu există, nu-i așa că vă provoacă furnicături de neînțelegere?
Ce să caute Hitler în rai? vă veți întreba, ca și mine. Dar dacă Iadul e doar o ficțiune, cum crede Barnes, atunci și oribilul Hitler are un loc în Rai, ca și în lumea de după el, care îl tot invocă în loc să-l dea uitării.
Julian Barnes, O istorie a lumii în 10½ capitole, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira.
