Apăruse antologia Desant 83. Cei mai mulți dintre autorii de-acolo erau cenacliști la „Junimea”. Mai trec vreo doi-trei ani și Mircea Nedelciu are o idee. Ce-ar fi să scriem un roman colectiv? Să-l scriem, am zis cei care eram atunci de față. Apoi ne-am sunat unii pe alții, să venim toți la cenaclu, pentru o discuție despre roman.
După două săptămîni, parcă, a avut loc acea întîlnire specială. Mircea a venit cu titlul și cu cîteva personaje, plus biografia lor în linii mari. Autobuzul de Însurăței, avocatul Știft și prietena lui, Camelia, cu care avea să se însoare. Romanul ar fi trebuit să fie realist, social, cît mai epic și fără schelărie textualistă, ca să nu ne încurcăm în teoretizări.
Aproape toți făcuserăm sau făceam naveta, încît titlul ne-a plăcut. În acea discuție au mai apărut cîteva personaje și niscaiva linii epice. Nu-mi mai amintesc care dintre junimiști n-au vrut să se bage. Cei mai mulți însă au marșat.
Pentru primul capitol am hotărît că cel mai potrivit să-l scrie ar fi fost Nedelciu. Pentru celelalte, am tras la sorți. Urma să scriem în două tururi. Iar întîlnirile speciale aveau să aibă loc după întîlnirile obișnuite ale cenaclului. O dată la două (sau trei?) săptămîni.
Mircea a scris primul capitol, cu un umor și cu un crescendo epic splendide. Discuții după aceea, cum ar fi trebuit să fie viitorul personajelor din capitolul lui Nedelciu. Toți veneam cu cîte un carnet de-acasă, să notăm ce ziceau ceilalți. Fiecare dintre noi putea adăuga noi personaje, încît acest prim capitol funcționa strict orientativ, dar cu o condiție: nimeni n-avea voie să-l omoare pe Știft în episodul pe care-l scria și nici pe Camelia. Am tot scris noi capitol după capitol, pînă am ajuns la turul doi. Din care iarăși au fost compuse cîteva capitole. Și vine Revoluția, de nu ne-a mai ars nici de romanul nostru colectiv, nici de scrisul nostru ca scriitori. Toți aveam de scris articole de opinie în ziarele și revistele nou apărute și toți credeam că ne făceam astfel datoria către țară.
Cînd ne-am adus aminte, cîțiva ani după aceea, de romanul nostru, nu mai țineam minte la care dintre noi se afla exemplarul complet, la care nu mai trebuiau adăugate decît cîteva capitole. Bogdan Lefter, cu ordinea și memoria lui fenomenale, a făcut o investigație. A aflat unde era parcat Autobuzul de Însurăței, doar că unii dintre cei care ar fi trebuit să-și scrie capitolele fie că nu mai voiau s-o facă, fie că între timp muriseră, la fel ca și Ovid S. Crohmălniceanu, mentorul „Junimii”.
