Pentium și alte animale

Prin 1995, fiul meu, Bogdan, nu avea nici un chef de școală. Venea la mine, la Academia Cațavencu, și juca jocuri pe calculator. Cum el și toată lumea care-l înconjura erau robiți de PC-uri, mare-i era nefericirea cînd dădea cu nasul de computerele noastre Apple. Nu că nu erau frumoase, deștepte și devreme acasă, dar jocuri, canci. Așa că i-am instalat un simulator de 286, pe care a învățat tot ce știe și azi, desigur, în mult mai mică măsură. Ei, dar serviciul e una, iar copilăria e alta. Bogdan era singur printre colegi, indiferent că nașparleții aveau 386, că aveau 486, nimic nu conta. Al meu nu avea și era tot mai îmbufnat. M-am uitat în magazin și era să cad pe jos. Era 1.700 de dolari unul nou, cu Pentium I, la 166 de megahertzi. Ca om care nu cîștiga mai mult de o sută pe lună, mi se părea mai departe decît Luna. Dar… Dar… Știți, probabil, urmarea. Un părinte inconștient cu fiu pofticios găsește de fiecare dată o ieșire onorabilă. Vizavi de străduța mea era Ștefan cel Mare, iar pe trotuarul opus își avea sediul redacția Dracula (unde aveam să lucrez cîțiva ani mai tîrziu), revistă de mistere și extratereștri. Revistă de succes, nu rîdeți!

Am urcat la Alec Macri și Oana Savin, care dirijau cu mînă de fier traseele farfuriilor zburătoare, ale fantomelor, pietrelor căzute din cer și astrelor călăuzitoare, ale moroilor și morților-vii, ale comorilor și blestemelor înfiorătoare. Am pus de un coniac, ne-am aprins o țigară și am început să depănăm. Afacerea lor mergea bine, revista se vindea în draci, dar Alec avea un of. Imaginile nu ieșeau prea bine și tot șpilul stătea în capacitatea cititorilor de a-și imagina ce era dincolo de realitate. Am zîmbit, ca un atoatecunoscător. Pe masă trona un Apple de ultimă generație. L-am deschis și am început să manipulez, iertată-mi fie terminologia, una din imagini. Am băgat aburi, lumini stranii și un soi de OZN gonind turbat prin spațiul fotografiei. Alec și Oana mă urmăreau fascinați. „Cum, unde ai învățat?” Și am suflat fumul, plin de încredere.

„Bre, zice Alec, nu ai putea să vii aici să ne faci pozele? Hai, că ne înțelegem noi.” Exact în clipa aia mi s-a luminat orizontul virtual. „Nu, mă, Alec, am mari probleme cu fiu-meu, vrea calculator.” „Păi, ia-i o chinezărie, găsești pe toate drumurile.” „Aoleu, e din ăla cu fumuri, vrea Pentium… Trebuie să alerg și nu izbutesc să găsesc bani nici să mă tai.”

Ce a urmat e de poveste. Alec și-a aprins un trabuc, m-a privit în ochi și m-a-ntrebat: „Cît?”. „1.700 de dolari” (țin minte prețul ca acum, pe vremurile alea era o avere, trăiai doi ani din banii ăia). „Ți-i dau eu!” Era să cad de pe scaun. „Dar vii de două ori pe săptămînă, îți dau cheia de la firmă seara, scanezi și lucrezi.” „S-a făcut!” Așa a devenit Bogdan al meu cel mai invidiat copil din școală, și unde mai pui că avea și un monitor Philips de 15 inci! Doar taică-său nu a făcut mare brînză. După vreo două săptămîni de muncă, m-a apucat lenea și am chiulit. Cînd m-a prins, Alec s-a uitat din nou în ochii mei: „Dă cheia înapoi. Te-am iertat!”.