Acum cîteva zile, Silviu Angelescu, universitarul, folclorist și nu numai, mi-a povestit un episod din viața lui de tinerețe. Era în după-amiaza în care-l invitase pe prietenul lui Victor Ivanovici să discute despre părțile eventual contestabile ale lucrării lui de doctorat, pe care urma să o susțină în ziua următoare.
Cînd se încinseseră ei la vorbă, Ivanovici fiind un tip chichiricios, se aude soneria. Silviu se duce să deschidă și ce să vadă? Miliția!! Adică doi inși îmbrăcați în civil care i-au spus că „ezistau” reclamații împotriva lui că ar fi avut aur și valută în casă. Îi întreabă Silviu dacă aveau mandat de percheziție. N-aveau, dar puteau să revină cu mandatul. „Păi, ce s-o mai lungim?”, zice oarecum binevoitor folcloristul și-i invită în casă. Unul dintre ei a intrat în apartament, celălalt însă i-a spus lui Silviu să mai aibă nițică răbdare pînă aduce și un martor la percheziție. „Am eu unul în casă”, zice Angelescu, deși Ivanovici, grec pe jumătate și prepuelnic față de autorități, s-a lăsat cu greu înduplecat să intre în acest rol.
Milițienii sau ce erau ei nu i-au întors casa pe dos lui Silviu. Au răscolit-o cu oarecare politețe, dar i-au scos cărțile din bibliotecă, totuși fără să le arunce pe jos, ci depunîndu-le una cîte una pe covor, sub privirile indignate ale lui Victor Ivanovici, care era de părere că și dacă le dădeau drumul de la zece centimetri de covor, tot niște analfabeți nenorociți erau, fiindcă nu te porți așa cu o carte.
Cei doi însă păreau mai interesați de scrisorile pe care le ținea Silviu prin sertarele biroului decît să-i găsească aur și valută. Ar fi vrut să le ia cu ei, dar aici s-u trezit că și Silviu proprietarul, și Victor Ivanovici martorul le-au adus aminte că veniseră după aur și după valută, nu după corespondența percheziționatului. S-au dus ei să se mai uite și prin baie, apoi prin bucătărie, plus o chicinetă cu pantofi și cu diverse chestii uzate pe care Silviu nu se îndura să le arunce. Apoi s-au întors în sufragerie, unde, pe pereți, folcloristul avea cîteva tablouri, o sabie de epocă, de pe la jumătatea secolului al XIX-lea și un pistol turcesc, din aceeași perioadă. Dau ei încă o raită cu privirea prin încăpere și unul dintre ei zice triumfător: „Posesie de arme de foc!” – și ia pistolul de pe perete. Silviu încearcă să-l calmeze. Arma aceea de foc nu putea fi folosită. Era o relicvă de familie. Avea autorizație pentru ea, ca s-o țină în casă? N-avea, a recunoscut Silviu. Atunci se confiscă. Proces-verbal semnat de proprietar și de martor. Cînd să iasă din apartament, după vreo trei ore de cercetări, cel care părea mai mare în grad dintre cei doi i-a spus lui Silviu că ar fi trebuit să zică mersi că nu-l băgaseră și la posesie de arme albe. A doua zi, deși nu-i mai ardea de doctorat, Silviu Angelescu și-a susținut lucrarea cu un aplomb pe care, mi-a zis, poate că nu l-ar fi avut dacă n-ar fi fost percheziția.
