În 2005, am mers în Franța, pe lîngă cei doisprezece invitați la Les Belles Étrangères. M-am îmbarcat către Alsacia, împreună cu Cecilia, Ștefan Agopian și traducătoarea Laure Hinckel-Manea. Vizita avea și un substrat secret, pe lîngă cel literar și monden: se apropia ultima joi din luna noiembrie, iar Beaujolais-ul era, practic, gata. Doar să-i dăm cep! Așa că, la cheful de încheiere, toată lumea și mai ales noi, invitații, așteptam miezul nopții. Pînă atunci înotasem în șucrute, supe, brînzeturi, coq au vin și alte chestii nemaimîncate vreodată. Hazul era general, căci gazdele se încălziseră auzindu-ne franceza de dicționar. Paharele și sticlele își cedau locul în cel mai firesc mod cu putință. În sfîrșit, momentul mult așteptat! Au venit vreo duzină de sticle și s-a turnat în pahare. Dacă nu știți, vă spun cum e: căpșunică. Iar Agopian, vesel nevoie mare, face un gest larg și varsă vinul roșu drept în poala traducătoarei. Am auzit cu urechile mele cuvințelul scrîșnit și înciudat: "Imbécile". Ștefan o băgase pe mînecă. Dezastru.
Abia atunci a venit rîndul turului meu de magie. Am cerut, în fața asistenței uimite, încă o sticlă de vin alb. Apoi, ca în reclamă, am turnat din gros pe pată, în hohotele miloase ale asistenței. Laure s-a supus, convinsă că va trebui să-și arunce fusta, a doua zi. Cînd colo, în cinci minute, orice pată de vin roșu a dispărut. Gazdele, podgoreni în toată puterea cuvîntului, s-au uitat ca la felul paisprezece, apoi, în ora care a urmat, au experimentat de zor procedeul, convinse că e aievea. Ei bine, cheful atunci a început cu adevărat!