Acum douăzeci de ani, Al cincilea element erupea pe ecrane și, în urma exploziei, printre resturile de popcorn, paharele stoarse de suc și mandibulele picate ale spectatorilor, sala mai păstra ecoul lui „Ăsta sigur nu va fi uitat prea curînd!”, așa cum Universul încă ascunde prin cotloanele sale amintirea Big Bang-ului.
263 de milioane de dolari încasări, primul loc în topul SUA de la debut, recordul pentru „filmul franțuzesc cu cele mai mari încasări în străinătate” (record bătut abia după 16 ani de superbul Intouchables), asta ca să nu mai vorbim de o carieră plină de succese – motive, deci, destule pentru ca Luc Besson să înceapă să creadă că e un geniu și că, în buna tradiție a chestiilor ciclice, ar fi cazul să spargă piața cu un nou SF.
Însă Luc ăla de odinioară a îmbătrînit, a decis că doar el știe mai bine și că, în general, lumea are nevoie de noul Lucas și de noul fonfleu de talia lui Star Wars I-III. Valerian și orașul celor o mie de planete s-a născut din talentul lui Pierre Christin și Jean-Claude Mézières – creatorii universului original – și a murit speranță, înăbușit sub un scenariu pueril și o interpretare demnă de Zmeura de Aur.
Dane DeHaan și Cara Delevingne ar trebui să fie niște super-agenți galactici. Nu știu cum, pentru că, pe ecran, ei dau impresia a doi puțoi capabili să lupte mai mult cu acneea și cu autoerotismul. Dacă DeHaan (Valerian) pare o copie palidă a lui DiCaprio într-un rol croit pentru James Bond, Delevingne nu irosește nici un cadru fără să le aducă aminte tuturor că e manechin cu pretenții de actriță. Sau, mai exact, un suport de boarfe de fițe, capabil doar să dea ochii peste cap și să se uite chiondorîș în timp ce debitează truisme și feminisme de doi lei. Asta dacă cei doi nu eșuează într-un dialog penibil despre sentimente, măritiș, adevărata dragoste și alte mizerii de gen, care, sub pana lui Besson, iau proporții umilitoare. Luc, mon ami, tu ești băiatul ăla care scrie „Acum Liam Neeson îi rupe gura albanezului cu un pumn și după aia îi bagă electrozii în picioare și îl face grătar de mici și în română, și în maghiară”. Nu încerca s-o arzi cu Podurile din Madison County, că te îneci. Nici măcar la categoria „E atît de prost că e bun” nu intră. E pur și simplu infantilism din ăla pe care ți-l dă o sticlă proastă de whiskey.
Împiedicată de două personaje antipatice, acțiunea începe să curgă pe ecran fără prea multă noimă, singurul element familiar și la care spectatorul începe să țină fiind previzibilitatea. Și, probabil, Rihanna, dar asta e valabil doar în cazul fanilor. Altfel, singura evadare dintr-o poveste lungită prea mult și spusă prea alambicat ca să reţină atenția rămîne decorul.
Universul lui Valerian și locuitorii lui impresionează prin cromatică, au șarm prin efectele speciale și știu să hipnotizeze prin combinația diafană de pixeli. Ceea ce explică pe deplin de ce filmul alege să înceapă cu peisajul paradiziac al unei planete rupte parcă din broșurile photoshopate despre insule tropicale și plaje perfecte.
Din păcate, toate acestea vin enorm de tîrziu. Nu, nu în film. În realitate. Deși desenate migălos, deși aduse la viață artificială cu grație de chinez care scrie pe boabe de orez, creaturile sînt departe de-a mai da impresia că ar fi originale. Sînt cel mult imitații palide de ipochimeni văzuți acum 40 de ani în primul Star Wars (da, moș Lucas a furat în dușmănie, deși ghiujul nu recunoaște) sau, în cazul alienilor principali, niște clone prespălate de indieni din Avatar.
Valerian și orașul celor o mie de planete nu e prost. E mai rău. E tern, plictisitor, generic și perfect uitabil.
Valerian and the City of a Thousand Planets. R.: Luc Besson. Cu: Dane DeHaan, Cara Delevingne.
