Nevoia unora de „povești adevărate“ e atît de mare, că uneori își suspendă discernămîntul, ca să poată gusta drept adevărate minciuni evidente. Ciudățenia e că cei ce se înnebunesc după astfel de povești adevărate, în contul cărora înghit pe nemestecate fabulații vizibil trase de păr, nu sînt dornici de „minciunile adevărate“ ale literaturii. Romanele realiste li se par sub demnitatea lor de persoane cu priză la realitate; nu-i atrag decît romanele cu cheie, cele care sub aparențele ficțiunii spun povestea unor oameni în carne și oase. Nu importă că de multe ori aceste romane pun în circulație calomnii sau întîmplări inventate cap-coadă. Unul dintre motivele succesului la un public neașteptat de larg al Princepelui, romanul lui Eugen Barbu, a fost zvonul că Barbu se răfuia acolo cu lumea literară. Mai exact, cu cîțiva scriitori, Nina Cassian, Fănuș Neagu, Ion Băieșu, pe seama cărora a pus tot soiul de întîmplări rușinoase, care n-au existat decît în capul lui, dar care au fost relatate apoi ca adevărate, la a doua mînă sau chiar la a treia.
Pe temeiul strîmb folosit al libertății presei, după Revoluție, în revista România Mare a aceluiași Barbu, C.V. Tudor scria minciuni cu nemiluita și tot pomenea Oculta Mondială care făcea și dregea împotriva patrioților. Cînd era amenințat cu Justiția, CVT replica imperturbabil: „Pamflet!“. În afară de cititorii de bază ai imundei publicații, cu ea se delectau și intelectuali subțiri, și scriitori dornici să citească infamiile scornite de CVT și pe care le publica sub pseudonimul Alcibiade, despre oameni de cultură ajunși în prim-plan sau despre scriitorii pe care nu-i înghițea.
Dacă moda scenariilor mincinoase a apărut cu mult înaintea net-ului, pe hîrtie de ziar, noile rețele de comunicare au ajuns mediul ideal pentru inventatorii de teorii ale conspirației și pentru vînătorii populiști de laicuri și de voturi, cei ce „știm noi mai bine cum stau lucrurile!“. Mulți dintre ei sînt troli rusești bănuiți sau dovediți. Cîțiva, care fac politică la vedere, se duc în vizită la ambasada Rusiei și se laudă cu asta. Alți cîțiva, din aceeași magmă, se jură că ei nu, ei cu patria, în timp ce bagă bețe rusești prin gardul democrației și așa rahitice de la noi.
Cum însă fiecare dintre ei se visează piua-ntîi, în loc să țină aproape, cum le-ar dicta interesul, au început să se bălăcărească, încît trupeții lor, șoșocarzii și simionarzii, nu-și mai păstrează pietroaiele pentru căpățîna Ocultei, ca în timpul pandemiei, ci se pregătesc să și le arunce în cap unii altora. Asta în timp ce pe net merg din inerție umăr la umăr cu poveștile lor adevărate despre ceea ce ne pregătește Oculta.
Tu esti un om destept, descoperi trolii rusesti. Eu nu inteleg ce propaga acesti troli. Ce vrea Rusia de la Romania? Ce urmareste? Daca nu ai sti asta, nu ai avea cum sa stii ca unul e trol. Si, ca intelectual, ai datoria de a-i lumina pe ceilalti, deci, ajuta-ma.
Principele de Eugen Barbu, imi amintesc, sigur am citit-o ani in urma, posibil numai pana la jumate, apoi am amanat s-o termin.
Totusi, nu-mi aduc aminte despre niciun fel de aluzii la scriitorii contemporani mentionati in articol. Era un roman istoric foarte bine scris, despre fanarioti, Voda Caragea si ciuma sa.
Sigur am .pdf-ul respectiv pe un stick de acum 10 ani, voi relua lectura.
Te-ai împiedicat în „iepic” cu care E.B. n-a dus-o niciodată bine. Dar n-ai ajuns la jumătate romanului. La amănunt: nu e vorba doar despre Caragea, ci și despre el. E un Principe făcut din mai mulți domni fanarioți.