Cîndva, în viitorul îndepărtat:
„Bine ați venit la Pirații din Caraibe MMMXXXXIII. Acum, îmbogățit cu holograma originală a lui Jack Sparrow! Și cu cea a lui Barbossa! Mai mult, avem și holograma lui Keira Knightley! Aia în care era bună, nu aia din filmul trecut, cînd e o babă capabilă să redefinească termenul de sinistru! Mai mult, de data asta intriga e foarte complicată: holograma lui Jack va mima chestii! Și va face lucruri! Și va geme așa cum a gemut în toate celelalte filme! De fapt, de ce ne mai pierdem vremea, sînteți prea tîmpiți ca să apreciați un efort artistic autentic, de asta veniți în turmă la filmele astea pentru retardați.”
Saga lui Jack Sparrow a pornit ca un film inspirat după o atracție Disney. Primul era decent. Al doilea, plictisitor. Al treilea deja urca elegant popcorn-ul înapoi, îmbogățit cu gust de bilă.
Ăsta e al cincilea. Din start știi că nu poți să intri în sală fără provizii de Colebil.
Producătorii s-au jurat că e ultimul. Nu, nu pentru că și lor le e rușine să scoată pe piață asemenea mizerii. E genul de mesaj menit să mobilizeze fraierii trecutului înapoi în sala de cinema. Pentru că sigur, de data asta, finalul nu va fi un fonfleu idiot, ci chiar vor beneficia de un final al întregii povești.
Evident, finalul promis e siropoșenia previzibilă pe care o putea scrie și un cartof absolvent al unui curs de creativitate prin poștă. Și mai evident, finalul e urmat de secvențele de după generic, unde continuarea nu e ghicită, ci evidentă pentru oricine s-a lăsat de inspirat aurolac măcar două minute. Pentru că efortul trebuie răsplătit. Nu există om decent care să nu se gîndească duios la punga de aurolac după o jumătate de oră de film.
Altfel, filmul e cum v-ați aștepta: Jack Sparrow e același băiat care se dă cu rimel, antagonistul e din nou un nemort care are colivă de împărțit cu primul menționat, Barbossa intră în joc pentru că lumea îl știe și e păcat să stea degeaba, Will și Mîndra lui Will revin în film pentru că altfel nu mai știe nimeni în ce joacă, avem și un cuplu nou, dacă interesa cu adevărat pe cineva, iar ținta aventurii – dacă putem numi așa însăilarea puerilă de scene fără cap și glume fără haz – e un artefact mitic care va distruge toate blestemele care bîntuie marea. Un soi de magie care să termine toate magiile. Aveți toată încrederea. A mers ca uns în cazul războaielor.
Singura chestie într-adevăr revoltătoare – pentru că restul nu mai revoltă de la al doilea film – e partitura mizerabilă atribuită lui Javier Bardem. Băi, ai ditamai actorul pe ecran, de ce te mulțumești să-l stropești cu cerneală și să-l pui să spună două replici, mereu aceleași? Una din regulile simple ale narațiunii spune clar: ai nevoie de un antagonist bun. Darth Vader face diferența dintre „saga unui băiat de la țară, umilitor de virgin, care merge prin deșert și încearcă să dea la hîrciog, deși asta înseamnă altceva decît crede el și prietenii lui stupizi” și miliardele făcute de Star Wars.
Salazar nu e un antagonist bun. Uneori am dubii că e antagonist. E doar un băiat generic, pus în film pentru că trebuie să fie cineva. Probabil că, trei filme mai încolo, producătorii vor pune direct un cataroi pe care vor desena niște ochi și un nas. Și se vor mîndri că personajul e tridimensional.
Pe scurt, titlul e mincinos. Morții spun povești, dar le spun foarte prost.
Pirates of the Caribbean: Dead Men Tell No Tales. R.: Joachim Rønning, Espen Sandberg. Cu: Johnny Depp, Geoffrey Rush, Javier Bardem.
