Îmi plăceau policier-urile Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Romanele istorice nu i le-am citit, dar cărțile ei cu milițieni mi se părea digerabile. Scrise în stilul sprințar al oralității bucureșteanului cu oarece pretenții, textele ei n-aveau nici o legătură cu romanele despre milițieni model care prind infractori burghezi aflați sub influența capitalismului. Iar imaginația cu care construia intrigile romanelor sale polițiste făcea din ea o scriitoare redutabilă. Mulții ei fani îi colecționau cărțile și, lucru rar, admirația de care s-a bucurat în viață a supraviețuit și după moartea ei timpurie. Eram așadar curios să-i citesc biografia romanțată. Doar că la pachet cu scurta poveste a vieții Rodicăi Ojog-Brașoveanu, Lilia Calancea a adăugat o narațiune despre cum i-a descoperit ea cărțile în Basarabia, amestecată cu impresii de călătorie, cu vizite prin diverse cimitire din Europa și cu opinii de lectură din clasicii ruși. O narațiune în care apare un misterios personaj imaginar, un anume domn Ω, vizitator de cimitire și iubitor de pisici.
E interesant ce scrie Lilia Calancea în povestea numărul doi a cărții sale, dar n-are mare legătură cu biografia romanțată a romancierei sale favorite din adolescență. Cît despre bibliografia de la sfîrșitul volumului, aceasta e subțirică, ceea ce se cunoaște din viața Rodicăi Ojog-Brașoveanu povestită de recenta ei biografă. Drept e că istoricii literari și criticii de la noi nu s-au înghesuit să scrie despre ea, însă n-am observat nicăieri în cartea Liliei Calancea vreo încercare de a sta de vorbă cu cei ce au cunoscut-o pe romancieră, cîți or mai trăi. Or, un biograf silitor seamănă cu detectivii – caută urme și pune lupa pe cele știute din viața personajului său pentru a descoperi semnificații noi. Lilia Calancea descoperă inteligent elemente din viața Rodicăi Ojog-Brașoveanu care apar în cărțile ei, îi folosește interviurile pentru a-i reconstitui viața, dar lucrurile astea nu înlătură senzația cititorului că biografa nu s-a omorît cu firea în încercarea de a descoperi întîmplări neștiute din existența personajului său.
Atît cîtă e, povestea Rodicăi Ojog-Brașoveanu începe promițător în romanul Liliei Calancea. Mai exact, cu reconstituirea interogatoriilor la care adolescenta a fost supusă la Securitate pentru vina de a fi participat la protestele studențești din 1956, după revoluția din Ungaria. Relatarea la persoana întîi, ca din partea studentei de 17 ani, Rodica Ojog, are o remarcabilă aparență de autenticitate. Biografa pare să-și fi cercetat atent personajul, descoperindu-i resorturile interioare, încît reacțiile fetei în fața anchetatorilor și în celula din arestul Securității sînt cît se poate de plauzibile. Putea lipsi însă de acolo incidentul desprins parcă din romanele populare de secol XIX, cu țiganca ghicitoare care descoperă în palma fetei că va deveni scriitoare și îi cere ca nu care cumva să scrie și despre ea. Așa-zisa relatare a Rodicăi Ojog-Brașoveanu despre ea însăși continuă palpitant, dar pe măsură ce se răresc informațiile despre viața personală a romancierei, textul alunecă în sentimentalisme care diluează narațiunea.
Pe partea celei de-a doua povești din carte, ficțiune cu numeroase elemente autobiografice ale Liliei Calancea, apar și episoade care n-au nici o legătură cu cea dintîi: amintiri despre un blog cu care tînăra basarabeancă a cîștigat un premiu la Chișinău, fișe de lectură, impresii de prin muzee, care, oricît de bine scrise, te fac să te întrebi ce caută acolo.
Lilia Calancea își iubește și își înțelege bine personajul, această Agatha Christie autohtonă, cum e supranumită Rodica Ojog-Brașoveanu, dar din dorința ei de a scrie biografia romanțată a scriitoarei a rezultat nu un roman, ci o nuvelă stimabilă. Iar povestea relației personale a Liliei Calancea cu cărțile acesteia, interesantă în premise, se îndepărtează atît de mult de ceea ce ar fi trebuit să fie, încît aproape că își pierde rostul.
Lilia Calancea, Rodica Ojog-Brașoveanu. 320 de pisici în Cimitirul Bellu, Editura Polirom, 2025.
833 de vizualizări
