Știi că e un semn prost dacă regizorul filmului se recomandă Fede în loc de Federico. Practic, e echivalentul unui hipster român care se simte foarte original recomandîndu-se Mădă la întîlnirile de business, deși n-are scuza unor părinți idioți care l-au botezat Mădălina pentru că ei erau ferm conviși că sexul e un construct social.
Iar cînd primul sfert de oră al peliculei se tîrîie soporific, încercînd să stoarcă măcar un dram de simpatie pentru niște personaje care ar merita milă doar sub forma unui tatuaj pe pumnii unui golan mai violent ca ei, atunci nu mai e semn, e confirmare.
Pe scurt: el, ea și virginul eșuat în friendzone fură din casele cetățenilor din Detroit. Pentru că viața e grea și pentru că ea are o soră pe care speră s-o scape de sub tirania unei mame sinistre. Și uite cum vine raza de speranță: interlopul care cumpără marfa furată de cei trei le oferă un pont: e un orb într-un cartier părăsit care stă pe un munte de bani, primiți de la niște bogați care i-au omorît fiica într-un accident. Pentru că 1) asta fac interlopii cînd au un pont bun, îl dau mai departe unor săraci și 2) așa funcționează legea în America, orbul primește bani și renunță să îi dea în judecată pentru fapte penale, chestie care oricum e treaba procuraturii. Bine măcar că n-au zis că orbul a luat banii ca să nu fie martor ocular.
Vine noaptea, cei trei intră prin efracție, adorm cîinele de pază, adorm și orbul, fac zgomot și, evident, trezesc javra și stăpînul. De aici, filmul ar trebui să intre pe făgașul clasic: trei victime blocate alături de un monstru dement, deci spectatrii ar trebui să se teamă pentru viața lor, nu să urle prin sală: „Hai, moșule, ia-le maul! Pune drujba pe ei!”. Știu, protagoniștii sînt tineri, au și o gagică în grup, gagica are un motiv umanitar pentru care fură, deci hai cu gălețile de simpatie. În definitiv, de ce n-ai empatiza cu trei nenorociți care fură de la un bătrîn orb și cu unicul copil ucis?
Dacă-l întîlnesc vreodată pe Fede Alvarez pun pariu că-l fac să plîngă dacă-i spun bancul ăla: „Știi ce zici dacă te trezești noaptea și televizorul zboară prin casă?”.
Aproape o treime de film e un colaj de plictiseală și scăpări logice, prea multe pentru a fi amintite aici. Partea a treia ar vrea să dreagă busuiocul. Dacă hoții nu pot fi făcuți simpatici, atunci moșului i se dezvăluie un secret menit să-l facă și mai monstruos. Hai, veniți acum cu gălețile. Simpatizați cu răul cel mai mic. Din păcate pentru cei care mai aveau un dram de speranță, twist-ul e o mizerie stupidă, capabilă doar să producă greață.
Pe final, Fede avea șansa să arate că, deși e un regizor prost de horror, are măcar mînă bună pentru scenele de porn de prost gust. Ai gagica legată în BDSM, ai moșul care vrea s-o impregneze, moșul e numai mușchi, scoate pipeta plina cu lichid de impregnare… Stai, ce? Da. Fede e un simbolist. Filmul lui e un autoerotism trist, dar nu și la modul propriu. Pe bune, am stat 80 de minute să văd filmul tău foarte prost. Puteai să arăți și tu o bucă, măcar din bun-simț.
Don’t Breathe e un plictisihorror în toată puterea cuvîntului. Ratează implicarea spectatorului, uită tensiunea, iar groaza probabil că a mîncat-o cîinele. Dar priviți partea bună: finalul filmului lasă loc de continuare. Avînd în vedere cît de prost a fost ăsta, următorul sigur va rula direct pe Disney.
Don’t Breathe. R.: Fede Alvarez. Cu: Stephen Lang, Jane Levy, Dylan Minnette.
28 de vizualizări
