La o bătaie de pușcă de liniile germane, cu un ceas înainte să dispară într-un bombardament de artilerie, poetul Constantin T. Stoika, în vîrstă de 24 de ani, îi scrie mamei sale cu calmul pe care îl arată scriitorii înainte să-și ucidă personajele: „Iubită mamă, tu nu fi îngrijorată… Voi rămîne aici, lîngă tunuri și mitraliere și poezia și arta pentru care mi-am sacrificat tinerețea întreagă mă vor învăța să mor mai frumos și mai demn”.
Proiectilul care îi întrerupe viața și cariera face din această scrisoare un document liric ce pare scris de Hector în preziua morții sau de bătrînii spartani însetați de sinucidere. Eroismul românesc a avut sincope și explozii, iar Constantin T. Stoika s-a nimerit exact în groapa de obuz a unei astfel de explozii.
S-a născut la Buzău, într-o familie cu origini în nobilimea ardeleană a secolului al XVII-lea, cu un strămoș baron și un șir de rude înălțate la ranguri militare și demnități de stat, cu străbunici primari ai Bucureștiului, cu un arbore încărcat de cărturari, revoluționari, aventurieri și femei frumoase. De mic, sub îndrumarea mamei sale, Constantin manifestă o atracție pentru litere, iar societatea literaților prin care mami își fîțîie pruncul observă nu doar pieptul viguros al doamnei, ci și finețea artistică a fiului.
În liceu începe să publice poezii, și tot atunci i se descoperă marele talent pentru limbile străine, fie ele moderne sau clasice. La București urmează Literele și Filozofia în paralel cu Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină. Cu spiritul de prevedere al vechilor greci, care se antrenau și la poezie, și la aruncatul suliței, Constantin pare să-și anticipeze rolul de erou multilateral.
În puținul răgaz care îi rămîne publică poezie, traduce din latini și din francezi, scrie dramă, nuvelă, povestire, eseu, comentarii despre artă și critică literară. E redactor, publicist, traducător, critic, eseist și editor al unor periodice literare. E prieten cu majoritatea poeților vremii și lucrează sub protecția lui Ovid Densușianu. Mîna nu-i e încă formată, poemele n-au aerul perfect pe care și-l dorește autorul, dar tinerețea e o rezervă de optimism. În ziua izbucnirii primului război, Constantin încă se crede nemuritor.
Primele lupte din Ardeal îl găsesc în Regimentul 1 Grăniceri. Tot acolo îl găsește și ultima dintre lupte. Constantin înțelege dintr-o dată că războiul trăiește doar prin moartea soldaților și că poezia nu poate răzbate prin destin. Poezia nu-și poate salva autorul, dacă autorul a avut nesăbuința să o confrunte cu artileria.
Poetul Constantin T. Stoika a căzut la datorie în Munții Carpați, fost decorat post-mortem și uitat, apoi, așa cum numai oamenii pot fi uitați.
1.649 de vizualizări
