Sînt înduioșători băieții de la Hollywood cînd încearcă să scoată un film legat bine de tehnologie. Întîi, pentru că scenariștii lor pricep tehnologia la nivelul intelectual al unui sac de cartofi. Doar pentru că un prost dă mai tare în tastatură nu înseamnă că lucrurile devin mai intense sau că prostul în cauză a găsit subit resursele necesare ca să fie un spărgător genial de servere.
Al doilea, filmele astea sînt făcute să atingă cel mai mic numitor comun al unui public cît mai mare. Acum 10-15 ani, asta însemna că nivelul de inteligență al peliculei să se aplece elegant, așa, cam prin zona sub burții. Acum și-a recăpătat demnitatea. Adică nici nu poate fi lansat fără lopată și cursuri intensive de foraj la mare adîncime.
Nerve ar vrea el să dea impresia că e next-gen, trendy, cool și alți termeni care probabil au ieșit din argoul adolescenților de azi cam de pe vremea primei glaciațiuni, dar tot ce reușește e un moment de avînt urmat de o fîsîială sfîșietoare.
Faceți cunoștință cu Venus (Emma Roberts): elevă, tocilară, introvertită, bleagă, îndrăgostită de atletul-șef al liceului. Ar trebui să empatizăm cu ea, chiar dacă arată ca o babă de 25 de ani care ar fi trebuit să termine de mult facultatea, nu liceul. Prin forța împrejurărilor, ajutate de dramoleta tipică filmelor pentru adolescenți, eroina decide să devină cobai într-un joc dubios ascuns prin cotloanele Internetului. Nerve împarte cetățenii virtuali în Jucători (fraierii care-și riscă viața doar-doar vor ajunge în finala înțesată cu premii imense în bani) și Spectatori (ăia care-și permit să plătească abonamentul TV, cum ar veni, și care decid ce provocări trebuie să înfrunte sărăcanii intrați în joc).
Începutul e frumos: Venus debutează, cîștigă faimă și bani, curge popularitatea pe contul ei ca mierea pe gladiatoarele în bikini, miza crește, apare în cadru și interesul amoros – Ian (Dave Franco) –, și el Jucător, pentru că Nerve e bun și de agenție matrimonială. În fine, filmul încearcă să nu fie atît de evident că e o clonă de Hunger Games, lansată acum doar pentru a profita de succesul lui Pokemon Go.
Din păcate, scenariul trebuia să aibă și un conflict. Moment în care lucrurile n-o iau razna, ci pornesc în liniște și ordine spre un deznodămînt rizibil. Întîi, eroina are revelația că, da, unele provocări sînt idioate și ar cam putea să omoare cetățenii. Deci e cazul să anunțe Poliția, pentru că sigur un fenomen apărut pe Internet poate fi dat jos de primul tablagiu. Aș fi vrut să văd o secvență în care mai multe tastaturi și monitoare – de preferat negre, evident, acum e la modă în SUA să te dai lovit în aripă dacă ai culoarea necesară – sînt puse în cătușe în timp ce un grup de teroriști fuge cu un mouse cu bilă, pentru că acolo erau ultimii stropi de Internet. Revin la ce spuneam: dacă nu pricepi tehnologia, scrie comedii romantice.
Urmează a doua revelație: jocul e un soi de Sauron al realității virtuale. Știe tot, poate tot, deci lasă eroina fără bani și fără identitate, doar cu statutul de prizonieră. Pentru că, da, niște inși cu asemenea puteri digitale – ridicole chiar și pentru cei care cred că telefonul fix e viitorul în comunicații – și-ar pierde vremea cu un joc pentru puști cordiți.
În fine, Venus fie cîștigă jocul, fie rămîne prizoniera lui Sauron pentru tot restul vieții. Deznodămîntul sună promițător, nu? Nu.
Finalul e înduioșător de prost. E combinația umilitoare de „predică și morală”, amestecată cu „a fost o păcăleală” și, pus pe deasupra, „am apelat la niște prieteni de liceu care au rescris codul jocului”. Da, e atît de tîmp. Pe undeva, în pădure, tipa care a scris Twilight probabil că dansează în blana ei și țipă fericită: „Nu sînt atît de proastă, nu sînt atît de proastă!”.
Nerve. R.: Ariel Schulman, Henry Joost. Cu: Emma Roberts Dave Franco.
24 de vizualizări
