“Ce neam sîntem?”, întreba Cornel Dinu, amar, pe Dolce, după acest neverosimil Steaua-Rapid – 0-1 în Ghencea. Sîntem un neam tare haios, zicem și reafirmăm, trecînd astfel lejer peste dubitația retorică a filosofului dinamovist, un ofițer intrat în istorie prin numeroasele-i bătălii împotriva Stelei, prin episodul cu aruncarea prosopului în Giulești, după altă partidă de poveste. Din cîte pricepurăm noi, cu limitate mijloace, Don Cornelone bătea înspre chestia că suporterii steliști și-au abandonat echipa, deși dînsa e lideră autoritară, va cîștiga campionatul. Ei bine, tocmai această fericită trădare ne dă nouă încredere: sîntem un neam simpatic, interesant și viu, la fel ca atîtea alte neamuri. Conducătorii steliști și-au căutat-o, o merită din plin. Iar rapidiștii, așa cum sînt ei, vai de mama lor, au readus încă o dată farmecul vieții. Meciul de duminică din Ghencea a reiterat o poveste exemplară și tonică. Da, fotbalul merită trăit.
Ca microbist neutru e reconfortant să vezi cum lanterna roșie (mă rog, alb-vișinie…) o bate acasă pe lidera roș-albastră. Înseamnă că se reconfirmă dulcea și tocita vorbă: nu joacă bugetele. O oaste de strînsură, încropită în intersezon, a învins ditamai Armata lui Gigi, Argăseală și Teia Sponta. A ajuns să fie doar armata lor, întrucît cu Armata Română, se știe, au litigii. Așa se pierd războaiele: atunci cînd generalii trăiesc doar în lumea lor, desprinși de trupă și de durerile populației de suporteri. De la o vreme încoace, în ciuda succeselor relative, legendara Steaua a ajuns doar un fel de FCSB SRL. Spiritul “viteziștilor” a fost pus în paranteză. Mai mult se vorbește despre chițibușăreli avocățești și detalii contractuale. Nu ne-ar plăcea să fim în locul lui Costel Gîlcă, săracu’… I-au vîndut pe Szukala, Sânmărtean și Keșeru în arăbime, ca pe berbecuți. Arla, Lato și Prepe sînt puși pe tușă, pînă se semnează (sau nu). Cum să mai gestionezi trebile unei întreprinderi care nu mai e echipă, ci doar societate comercială?
În schimb, pe partea ailaltă, Rapidul a demonstrat o chestie foarte tare. Farmecul vieții, vorba prea puțin regretatului George Copos. Cu insolvența-n cîrcă și cu retrogradarea pe cap, s-au încăpățînat să trăiască pe teren. Mobilizați de creierul lui Cristi Pustai și inima lui Daniel Pancu, noii veniți s-au prins repede că nu se bat doar pentru contracte, ci și pentru valorile unui club de năpăstuiți ai soartei – țiganii, ciorile, borîții, cei pentru care o victorie în Ghencea face mai mult decît salvarea de la retrogradare.
Deci, pentru nea Cornel, am lămurit-o, în problema cu neamul. Sîntem un neam mișto. Îi propunem și patriotului creștin George Becali o temă de reflecție, pentru următoarea carte a domniei sale: Are fotbalul suflet? Duminică, în Drumul Taberei, unde întoarce tramvaiul, s-a arătat. Are, moșule!
Super articol !
Un singur pardon: dacă pentru dv. Rapid e clubul „țiganilor, ciorilor, borîților”, vă bănuiesc de o cunoaștere superficială a fenomenului. Dacă a fost doar o metaforă despre descrierea cea mai frecventă a fanilor rapidişti pe forumurile internetice, e doar un gest gratuit neinspirat promovând-o. Trist nu pentru că n-ar fi mulţi ţigani printre rapidişti, ci pentru că Rapid înseamnă (însemna?) cu totul altceva. Nu pun hashtag de genul #jesuiscracra pentru că refuz să cred că e o percepție generalizată, mai ales în afara Bucureştiului, şi oricum nu e nevoie de și mai mult rasism.
În rest de acord, așa e cu victoria în Ghencea 🙂