Grand Budapest Hotelîncepe în forță, cu o serie rapidă de flashback-uri care te duc din prezent în perioada Războiului Rece și apoi direct în interbelic. Deși acțiunea se desfășoară într-o republică slavă imaginară din Europa Centrală, iar anii sunt parcă scoși la întâmplare dintr-o căciulă, filmul are o acuratețe istorică pe care puține producții de epocă o au.
Un scriitor care e mort în zilele noastre pune pe hârtie, în anii ’80, o poveste pe care a auzit-o cu vreo douăzeci de ani mai devreme de la un bătrân musulman care deținea falimentarul hotel Grand Budapest. Și dintr-o dată ajungem în imaginara Zubrowka a anului 1932, când actualul stabiliment cenușiu și neprofitabil era o clădire luxoasă și neverosimil de viu colorată, frecventată de aristocrații vremii.
Zero Moustafa, un imigrant musulman atât de tânăr încât își desenează mustața cu cărbune, se angajează ca lobby boy, sub îndrumarea charismaticului portar Gustave H. Lucrurile o iau razna atunci când clienta preferată a lui Gustave, o bătrână de 84 de ani, moare în condiții misterioase, iar portarul nu doar că primește prin testament un tablou foarte prețios, dar e și acuzat pe nedrept de crimă. În acest punct, regizorul Wes Anderson devine vizibil și altfel decât la nivel de decoruri. Pentru că viața lui Gustave H. se transformă brusc într-o aventură dementă, care numai într-un film de Anderson poate părea verosimilă.
Mai întâi ajunge într-un penitenciar în care îi servește pe deținuți ca și cum ar fi clienții aristocrați ai unui hotel de lux. După ce le câștigă încrederea colegilor de celulă, evadează cu ajutorul unor ciocănele minuscule introduse în închisoare în produse de patiserie prea elegante și frumos colorate pentru a fi controlate brutal de gardieni. Probabil că imaginea celor patru deținuți condamnați pentru crime odioase, dar care bat grațios cu minusculele ciocănele pentru a săpa un tunel, e cea mai comică din tot filmul. Iar prăjiturile în care i s-au trimis lui Gustave H. micile ustensile funcționează foarte bine ca metaforă pentru toate filmele lui Wes Anderson. Acestea din urmă sunt atât de bine realizate vizual și au o estetică atât de proprie că nu-ți vine să le pui la îndoială verosimilitatea și să le judeci la fel de brutal ca pe alte filme.
Deși un regizor interesat în primul rând de estetic, Wes Anderson abordează aici, cu stângăcie, și câteva aspecte politice. Nici n-ar aveam cum, dacă ținem cont că povestea lui e plasată în Europa Centrală, văzută în diferite momente ale secolului al XX-lea. Lumea flamboaiantă plină de conți a începutului de secol e evocată cu nostalgie, dar ni se amintește la un moment dat și cât de insensibilă era față de soarta imigranților marginali. Deși cu acest mare neajuns, este totuși mai bună decât fascismul pe care-l vedem deja apropiindu-se de granițe sau decât comunismul sărac și anost al anilor ’80.
Wes Anderson își distribuie și-n Grand Budapest Hotel gașca de actori cu care a făcut celelalte filme, chiar dacă le dă roluri minuscule, insignifiante, aproape insultătoare. Bill Murray este, de exemplu, un alt angajat din domeniul hotelier, care apare pentru mai puțin de un minut. Probabil că Wes Anderson s-a distrat enorm chemându-l la filmări doar ca să-l țină pe platouri îmbrăcat în chelner.
Grand Budapest Hotel, regia: Wes Anderson. Cu: Ralph Fiennes, Jeff Goldblum, Adrien Brody.
11 vizualizări
