E destul de nasol să fii detronată de supușii tăi nesupuși și să-ți termini zilele sub securea unui călău care probabil că și-a cîștigat titlul la concursul Englezii n-au talent. Pe de altă parte, e și mai nasol să vezi filmul de față și să realizezi că, na, a dat tîrlete ăla de trei ori pînă a descăpățînat-o, dar măcar madam regina a scăpat de văzut o asemenea trompetă.
Dacă Braveheart reușea, la vremea lui, să unească scoțienii și englezii în ura lor pentru Mel Gibson, Mary Queen of Scots are toate șansele să reușească același lucru. Diferența e că, dacă atunci ambele tabere urlau nervoase, acum au toate șansele să transforme răgetul de revoltă într-un căscat plictisit. Nu din cauza poveștii arhiștiute, ci din cauza lipsei de talent a regizoarei, lipsă care e compensată doar de o ideologie borșită în care feminismul și corectitudinea politică plutesc asemeni unor chiftele indigeste.
La nivel superficial e relativ amuzant să vezi că una din mîndrele de frunte ale Elisabetei e chinezoaică din tată-n fiu, iar ambasadorul englez la curtea Scoției e african-american. Puteam să scriu „negru”, dar nivelul de stupid și de ridicol din film n-ar putea fi redat altfel în text.
La nivel de narațiune, e înduioșător să vezi cum intriga politică în ghearele căreia s-au zbătut cele două curți pînă cînd au devenit un cap încoronat și un cap separat e transformată într-o mocirlă de idei de secol 21, pornind de la masculinitatea toxică și terminînd cu susținerea regală pentru minoritățile sexuale.
Altfel, e bine. Regina Scoției are un perfect accent irlandez. Un soi de Ștefan cel Mare care spune: „Tulăi, Domne, or vint tătarii!”. Sau un Mircea cel Bătrîn care îi răspunde: „Da’ și ti sparii așa, uăi, cî nu dau turșii!”. În treacăt fie spus, dacă troglodiții care au dat indicații ar fi citit despre mîndră, ar fi știut că singura Mary credibilă era aia care-și răsucește mustața și spune „Omelette du fromage, hon-hon-hon!”, pentru că își trăise cam toată viața în Franța.
În fine, am stăruit pe detalii atît de ridicole pentru că miezul lucrurilor e gol precum calul de jucărie din Inherit the Wind. Povestea prea-știută e tratată precum o telenovelă lipsită de orice fel de tensiune, haz, șarm sau viziune regizorală. Scenă dupa scenă se scurg tern precum noroiul în canal, singura muzică de fundal fiind sforăitul discret și mormăitul plin de speranță: „Hai, mă, rupe-i capul!”.
Puriștii istoriei au strîmbat din nas cînd au văzut că filmul are tupeul de a le face să se întîlnească pe cele două suverane, deși istoria spune sec: „Poate în viața de apoi, că în asta, sigur nu”. Firește, licență artistică, nu poți să faci dramă din dialogul scrisorilor, înțelegem. În definitiv, regizoarea a avut un film întreg la dispoziție ca să facă dovada propriei incompetențe, deja secvența e iertabilă. Dar nu e iertabil că a umplut-o cu dialog pretențios. Dacă avea măcar o fărîmă de talent ar fi lucrat altfel. Și dacă avea măcar un dram de respect pentru curul lui Margot Robbie din Suicide Squad, atunci le punea pe regine să renunțe la rochii și să-și tranșeze conflictul așa cum preferă oamenii civilizați, cu două perechi de bikini și o cădiță cu noroi.
Mary Queen of Scots. R.: Josie Rourke. Cu: Saoirse Ronan, Margot Robbie.
Mda, cam asta mai poti astepta de la Hollywood (si in general, de la vestul asta emasculat si feminazificat) – vezi Oscarurile de anul asta, anul trecut, etc. Daca n-ai „femei puternice”, „discriminare positiva” in distributie (africani-americani, transgenderi, LGBTs), nu te baga nimeni in seama. Daca ai, esti automatic de premiat. Penibile timpuri traim.