La 1871, în împrejurimile Brăilei se arătau rar oameni. Cîmpul, mlaștinile, crîngurile, stufărișul și pădurile erau bîntuite de bursuci și ciocîrlii, de gîrlițe și vulpi, de dropii, lupi, mistreți și codobaturi, fără ca vreunul dintre acești locuitori cu păr și pene să se sinchisească de lipsa tovărășiei omenești. Faima bandiților care cotrobăiau acele coclauri era așa de mare, încît sătenii umblau furișați, în pasul piticului, tupilați după buruieni, sau își vedeau de ale lor în perimetrul ogrăzii. Doar pescarii se mai avîntau pe urmele știucii în bălțile adumbrite de sălcii din lunca Dunării, dar ei se bucurau de indiferența hoților, fiindcă pește se găsea atunci și pe uscat.
În asemenea timpuri sălbatice, în satul Cioara Doicești, pierdut în praful și scaieții Bărăganului, s-a născut viitorul preot erou Belizarie Popescu, din părinți țărani, deprinși cu grijile și cu lipsurile, dar mai cu seamă dăruiți cu frică de Dumnezeu. Copilul Belizarie s-a dovedit isteț și arătos peste așteptările obștei, iar faptul că a deprins cititul de unul singur, direct din bucoavnele bisericești, i-a făcut pînă și pe gospodarii ce treceau drept îndărătnici într-ale celor sfinte să-l creadă hărăzit straielor preoțești. Anii petrecuți în Cioara Doicești nu par să fi contribuit la sfințenia lui viitoare, fiindcă micul Belizarie, ager și frumușel, conducea armata de țînci a satului în tot felul de isprăvi drăcești și smulgea țipete și blesteme de pe buzele babelor înfricoșate. Nu se știe nici cînd și nici cum a început Belizarie să simtă chemare către viața duhovnicească, dar e sigur că, după ce știința școlii primare și-a arătat limitele, el a început să caute răspunsuri în zîmbetul misterios al icoanelor.
În 1887, Belizarie Popescu intră la seminarul teologic „Sfîntul Apostol Andrei” din Galați, iar șase ani mai tîrziu e hirotonit preot în parohia Potur din județul Tulcea. În 1908 se mută în parohia Engemahale din Dobrogea, unde îl și găsește războiul.
Preacucernicul părinte Belizarie e concentrat pe front în iulie 1916, cu gradul de preot-căpitan în Regimentul 34, Divizia 9 Infanterie. Traversează Dunărea pe la Oltenița în august, iar în septembrie e la Turtucaia. Cînd bulgarii încep să pună pe fugă armata română, Belizarie își lasă baltă îndatoririle de confesor și pune mîna pe o mitralieră. Alături de ordonanța sa, trage neîncetat asupra dușmanului acoperind, cu un curaj ce a lipsit ofițerilor de carieră, retragerea învălmășită a Regimentului 9.
Cînd a rămas fără muniție, Belizarie a trecut iar la armele bisericești. A îngenuncheat cu crucea în mînă și cu patrafirul la gît, rugîndu-se pentru ieșirea ostașilor români din bătaia puștilor germane. Ultimii soldați care l-au văzut și-l amintesc invocînd numele Sfîntului Arhanghel Gavril, a cărui venire ar fi spulberat vrăjmașii cu sabia sa făurită din aur ceresc. Poate din pricina bubuitului de tun, sfîntul n-a auzit chemarea și n-a venit. Au venit, în schimb, bulgarii și l-au luat pe Belizarie în baionete, mai ales că îl țineau minte de cînd îi culca la pămînt cu mitraliera.
Preotul erou Belizarie n-a primit un monument și nici n-a prins loc pe una din plăcile de mausoleu. Numele lui a rămas, totuși, într-o biserică dobrogeană, săpat în piatră de camarazii de front, care au scăpat cu viață la adăpostul rugilor și al gloanțelor sale.
1.975 de vizualizări
