România se află astăzi la de-abia al cincilea președinte. Destul de ciudat pentru o țară care s-a proclamat republică încă din 1947. Te-ai gândi că am avut președinți longevivi, de-am acoperit șapte decenii cu doar cinci bucăți de președinte.
De fapt, nu e chiar așa. Am ajuns de-abia la președintele cu numărul 5 în 70 de ani pentru că ne-am decis târziu că ne trebuie președinte. După ce am rămas fără rege, vreo 27 de ani ne-am descurcat după modelul sovietic, doar cu șeful partidului comunist. Dar, în 1974, șeful Partidului Comunist Român a vrut mai mult, așa că s-a făcut președinte. Și s-a aproape încoronat, afișând un sceptru care i-a stârnit invidia lui Salvador Dalí. Nicolae Ceaușescu a fost, așadar, primul președinte al României, având și cel mai lung mandat, de 15 ani. E greu de crezut că cineva, oricât și-ar dori, ar mai putea egala această performanță, în condițiile în care, în prezent, un mandat are doar cinci ani, iar un președinte nu poate avea mai mult de două mandate.
Nicolae Ceaușescu a fost,
până acum, singurul președinte român care nu a supraviețuit mandatelor sale. În cazul lui, alternanța la putere nu a fost suficient de pașnică încât el să mai trăiască pentru a ne tălmăci propriile realizări. Dar măcar i-au supraviețuit structurile, ca să nu ne simțim singuri, abandonați, orfani.
Ion Iliescu a devenit
primul președinte comunist și post-comunist în același timp. A fost primul președinte al României rezultat din alegeri libere, ba chiar de trei ori. Și a fost primul președinte al României care a reușit să-și recâștige mandatul după o pauză de patru ani. Primul mandat al lui Iliescu, de doar doi ani, a fost marcat de două mineriade violente, de începerea programului de jaf și voie bună, de liberalizarea economiei, de primele privatizări, primele îmbogățiri frauduloase, de banii dispăruți ai Securității și ai regimului anterior și de multe alte momente similare, caracteristice unei economii în haos și debandadă.
Al doilea mandat
al lui Ion Iliescu a fost primul așezat, liniștit și în care s-a furat cu metodă și temeinicie. Structurile moștenite de la regimul comunist au avut timp să se reorienteze, să se lepede de economia comunistă și să îmbrățișeze, cu buzunarele pline, capitalismul. Fii și nepoți de comuniști și securiști și-au privit părinții cum se dau de trei ori peste cap și se transformă în oameni de afaceri, punând bazele unor imperii care, peste ani, urmau să le revină lor. Votat și în 1990, și în 1992 de majorități covârșitoare, Ion Iliescu a reușit, totuși, în cei patru ani ai celui de-al doilea mandat să-și dezamăgească parte dintre compatrioți, împingându-i spre nefericita experiență numită Emil Constantinescu.
Emil Constantinescu a fost
al doilea președinte post-1989 al României. A mai fost și cel mai slab președinte român de până azi. Venit la putere pe un enorm val de așteptare, Constantinescu s-a înconjurat de incompetenți și a dezamăgit rapid. A reușit, în doar patru ani, să transforme haosul controlat în haos lipsit de reguli, dar plin de orgolii și aere de superioritate. A renunțat la a treia candidatură (da, mai candidase și în 1992) când și-a dat seama că nu are șanse la un al doilea mandat, dar a dat vina pe structurile securiste care l-au învins. Nu-l învinseseră. Ele îl aduseseră la putere, dar se plictisiseră de el, că prea era…
A urmat din nou
Ion Iliescu, într-un mandat al liniștii (din nou) și al reconcilierii istorice cu Regele Mihai. Monarhistul Constantinescu nu a reușit nici să-și convingă partidele să-i retrocedeze proprietățile regelui și nici nu i-a oferit acestuia vreun statut deosebit. A făcut-o, însă, Iliescu în cel de-al treilea mandat, când, oricum, nu mai avea nici o miză. Altfel, l-a numit premier pe Năstase și nu i-a mai păsat.
Lui Iliescu al Treilea
i-au urmat Băsescu Întâiul și Băsescu al Doilea. Unii află de-abia acum ce s-a întâmplat cu adevărat în cele două mandate de câte cinci ani ale președintelui Băsescu, de cele mai multe ori din gura lui. Băsescu, asemeni tuturor celorlalți, a fost adus la putere de structurile care l-au învins pe Constantinescu, dar el este primul care a crezut că le și poate controla. N-a putut, dar a reușit să le dea puteri și mai mari, primind în schimb diverse jucării, unele zornăitoare, altele blonde etc.
Am ajuns la Klaus Iohannis,
cel de-al cincilea președinte român, dar nu vom zăbovi prea mult asupra sa. Spre deloc, fiindcă e încă prea devreme, iar structurile sunt oarecum tulburate zilele astea.
Dar Klaus Iohannis este, deocamdată, al treilea din cei cinci președinți care încă n-a început să-și demoleze mandatul.
Ceușescu n-a făcut-o pentru că n-a apucat. Dacă ar mai fi trăit după descăunare, probabil că s-ar fi pornit și el să facă dezvăluiri despre nenorociții de securiști care l-au distrus după ce i-a făcut oameni. Iliescu nu și-a distrus mandatul din vorbe pentru că este încă mândru de el. Chiar și de bătăile date de mineri bucureștenilor sub conducerea securiștilor e mândru. Măcar ăsta nu se dezice. Iohannis încă nu-și distruge mandatul pentru că nu l-a terminat. După ce-l va termina nu se va apuca de dezvăluiri pentru că îi va fi prea lene să se pună pe scris din eternul concediu ce va urma.
Dar Constantinescu și Băsescu se întrec
în lupta pentru cei mai penibili foști președinți. Cum prind ocazia, cum își mai smulg bucăți consistente din soclul statuilor pe care oricum nu vrea nimeni să li le ridice. Spun cum i-au lucrat serviciile, cum au fost ei niște creduli și niște slabi, cum au fost trași pe sfoară de unii sau de alții. Mda, poate nu e prea târziu nici acum, dar e, oricum, degeaba. Am prefera, pe viitor, niște președinți care să recunoască din start că sunt fie proști, fie ticăloși. Mărturisirile tardive nu ne mai dau înapoi anii pierduți aiurea.
Lumea lui Escu!