Primul președinte al României

N-a fost, așa cum ați crede, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Nici tovarășul Dej, nici tovarășa Ana Pauker. N-a fost nici cizmar, nici ceferist, nici spion sovietic. Nu. Primul președinte care a condus România a fost doctor, altul decît tovarășul doctor Petru Groza. Vorbim aici despre Constantin Ion Parhon. Azi e un institut de endocrinologie care-i poartă numele, dar acum 70 de ani comuniștii îi purtau portretul la defilări.

C.I. Parhon a condus statul român din funcția de președinte al unui consiliu provizoriu, ce a funcționat din 30 decembrie 1947, de la plecarea regelui, și pînă la 12 aprilie 1948. Apoi, a fost șeful statului din poziția de președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale, așa cum prevedea noua Constituție, de la 13 aprilie 1948 pînă pe 12 iunie 1952. În total, patru ani și jumătate, mai puțin ca Băsescu și Iohannis, mai puțin ca Ceaușescu (15 ani) și Iliescu (11 ani), dar mai mult ca Emil Constantinescu (4 ani).

C.I. Parhon a fost un medic decent pentru vremurile de dinainte de primul război mondial. S-a născut în 1874, în familia unui învățător ardelean emigrat în Moldova, și a terminat Universitatea de Medicină la București, în 1900. Student silitor și absolvent cu conștiință hipocratică, Parhon a avut ocazia să participe, alături de alți medici decenți ai epocii, la defrișarea pădurii de ignoranță în care stătea ascunsă politica de sănătate publică. Fiindcă oamenii ca el erau puțini pe atunci, iar știința era și mai puțină, a fost deschizător de drumuri în endocrinologie, neurologie și geriatrie, din poziția de profesor și director de spitale.

Chiar dacă medicina i-a adus bogăție, Parhon a rămas la dragostea din tinerețe, sărăcia. În 1921 a intrat în abia înființatul Partid Comunist, după ce cochetase un an-doi cu Partidul Muncitorilor. Nu mai era chiar tînăr, avea deja 46 de ani, dar Marx exercita asupra lui o putere pe care nici măcar ca medic n-o putea explica. A fost un comunist tăcut și discret: n-a răspîndit manifeste, n-a sabotat producția, n-a luat parte la greve, n-a aruncat în aer trenuri. A ținut discret cu Lenin, și-a văzut de medicină și atît. Cînd au venit comuniștii pe tancurile sovietice, în 1944, avea 70 de ani, tot atîtea titluri academice și nici o pată pe dosar. Parhon a fost unul dintre foarte puținii intelectuali care n-au figurat pe listele de epurare și care, la sfîrșitul procedurii de eliminare, a rămas în libertate. Tovarășii cu studii la seral l-au pus în geam cu tot cu cariera științifică și l-au folosit ca să întrețină iluzia că intelectualitatea e în relații de frăție cu proletariatul care-și ucide valorile.

Parhon a fost membru în Marea Adunare Națională pînă în 1961. Chiar dacă a fost în grațiile partidului, puterea lui n-a depășit niciodată nivelul unui transfer sau al unei călătorii în străinătate. Ca om de știință socialist a fost nevoit să se limiteze la micile privilegii pe care stalinismul le oferea savanților: vilă, mașină, pașaport, fonduri de cercetare, gospodărie de partid. Uneori, fiindcă brutele care conduceau țara erau pline de boli și aveau nevoie de doctor, obținea ceva în plus.

A trăit o viață lungă – 95 de ani –, fără să ducă cu el în mormînt crimele obișnuite, morale și fizice, ale liderilor comuniști.