Un cavalerist bulgar s-a năpustit cu sabia scoasă asupra coloanei de prizonieri români care înainta spre Stara Zagora. L-a ales pe cel mai înalt și, din goana calului, a lovit cu tăișul, de sus. Prizonierul s-a ferit, iar lovitura s-a irosit în aer. Bulgarul s-a dezechilibrat, cît pe ce să cadă de pe cal, dar s-a repliat și a reluat atacul. Prizonierul l-a întîmpinat cu seninătate. De sub zdrențele pline de noroi uscat răzbătea o stăpînire de sine pe care armata română n-o arătase deloc la Turtucaia. A doua lovitură a bulgarului a fost însoțită de un icnet din rărunchi și, de aceea, cînd prizonierul s-a dat iarăși la o parte, călărețul s-a prăbușit din șa, cu tot cu sabie, la picioarele convoiului. O vreme, ceilalți prizonieri l-au privit înfricoșați, așteptînd să se ridice, fiindcă, scufundat în noroi, bulgarul nu dădea semne de viață și nimeni nu îndrăznea să atingă un sergent de cavalerie căzut în mocirlă. Apoi, cînd a început să se miște și s-a ridicat, amețit, pictat cu glod pe față și pe uniformă, fără caschetă și cu sabia pierdută, oamenii s-au dat înapoi. Prizonierul care-l făcuse să pice din șa îl privea cum țipă și cum încearcă să-și scoată pistolul din toc. Bulgarul i-a îndreptat arma spre piept și a tras de la cinci pași. Prizonierul cel înalt și senin a închis ochii, dar capsa n-a luat foc. Nici a doua oară, nici a treia, nici a patra. Și, în timp ce nimeni nu înțelegea cum poți fi împușcat de patru ori fără să fii ucis, prizonierul a scos din buzunar un ceas și cîteva bancnote românești pe care le-a întins agresorului său. Învins, dar cu o pradă care acoperea cu mult rușinea, bulgarul și-a adunat sabia de pe jos, a încălecat și dus a fost. Prizonierul cel înalt era preotul Constantin Sădeanu.
Preot paroh al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Constanța, Constantin Sădeanu s-a oferit voluntar în august 1916, cînd armata română a intrat în război. A fost mobilizat în Regimentul 76 Infanterie ca preot militar confesor și a trecut Dunărea odată cu primele batalioane ale armatei de sud. La Turtucaia, cînd a văzut că bulgarii stau să răstoarne pozițiile românești abandonate de comandanți, a atîrnat cădelnița și sutana într-un copac și a pus mîna pe armamentul părăsit în tranșee. Părintele Constantin Sădeanu avea fizicul și vigoarea unui atlet, curajul unui martir și precizia unui vînător de iepuri, așa că, o vreme, i-a făcut pe bulgari să creadă că românii n-au abandonat reduta. A fost ultimul român luat prizonier de trupele bulgărești de asalt, și asta fiindcă nu mai avea muniție.
În lunga suferință din lagărele bulgărești, Constantin Sădeanu a ridicat moralul soldaților și ofițerilor români, i-a protejat și a vorbit în numele lor, le-a alinat suferința sufletească, i-a tratat de boli, de răni, i-a ținut la adăpost de abuzurile paznicilor bulgari. A suferit mult în numele și în locul lor, și-a riscat deseori viața și a reușit să cîștige respectul ofițerilor bulgari. Mizeria, violența și umilința pe care zecile de mii de prizonieri români le-au îndurat în cei doi ani de lagăre bulgărești au fost inimaginabile. Puțini au arătat curaj în acele condiții, iar acela e adevăratul curaj.
Preotul Constantin Sădeanu a supraviețuit războiului și, după cum se vede, chiar morții pămîntești.
