Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Quentin Tarantino ar trebui să prezinte: Dezumflă-l pe Bill

Zoom Quentin Tarantino ar trebui să prezinte: Dezumflă-l pe Bill

Vă cer o favoare: dacă vă recomandă cineva filmul de azi suspinînd languros: “Este scrisoarea de dragoste a lui Tarantino către lumea filmului”, suspinați la fel de patetic și murmurați: “Aaa, dar mîzgălelile pline de lacrimi și muci sînt feblețea mea!”.

E profund ridicol să asociezi romantismul de telenovelă cu băiatul ăla al cărui nerv creativ și memorie de pastișor au dat universului Pulp Fiction și Kill Bill 1.

Desigur, e o supradoză de pasiune în proiectul de față, dar, de la un punct încolo, ea pare să defavorizeze producția mai mult decît altceva și să-l arate pe Tarantino drept un cineast bipolar: riguros și talentat ca regizor, dar sugrumat de narațiunea de nivel amator care amenință nu o dată să-i transforme filmul în Fan Fiction.

Povestea, dacă o putem numi așa, pornește de la cariera pe ducă a lui Rick Dalton (Rose Fuckboy din Titanic) și a străjerului său credincios Cliff (Buongiorno, un băiat din Inglourious Basterds) și o lălăie aproape trei ore în căutarea revenirii. Tangențial, povestea o lălăie discret și pe urmele lui Sharon Tate (Harley Quinn din Suicide Squad), nevastă a lui Roman Polanski și victimă în viața reală a viermelui de Manson. Asta e probabil partea de film care invită spectatorul să-și verifice mail-ul și mesajele, pentru că, în afară de a nu se întîmpla nimic, povestea nu oferă mare lucru. Poate că Tarantino s-a vrut impresionist. Poate s-a vrut imersiv. Poate a vrut să dea fiori spectatorilor care știau povestea reală, lucru perfect funcțional pentru ăia născuți cel mai devreme în anii ’80 și care știu despre Manson doar că urca machiat pe scenă și că și-a scos trei coaste ca să-și facă Lewinsky independent și autonom. În orice caz, Margot Robbie e criminal de subfolosită.

Nu același lucru se poate spune despre cuplul amintit inițial. DiCaprio are un ecran la dispoziție ca să-și desfășoare întregul arsenal de actor și băiatul nu se jenează. Nu avea Neo în gențile alea din Matrix cîte lucruri are Leo în tolbă și, da, spectacolul merită urmărit pentru măiestria actorului, chit că narațiunea pe care o susține nu duce aproape nicăieri. Sau, mă rog, duce, dar într-un pas de melc ardelenesc, încît te întrebi, pe bună dreptate, dacă Tarantino nu l-a luat deoparte la filmări să-i spună: “Dragule, am scris un scenariu cam pe genunchi, nu vrei să fii tu genial, că poate nu se prinde lumea?”.

Mai mult de atît, e și mai haios să vezi cîtă pasiune pune omul în rol doar ca să-i fure Buongiorno filmul de sub picioare. Ultimului îi priește al naibii faptul că a scăpat de nebună și poate să se bucure de viață în general, și de aia cinematografică în special. Sînt trei momente în care Tarantino ca regizor și Pitt ca actor fac filmul să funcționeze impecabil spre glorios. Once Upon… are o tensiune capabilă să curenteze suspansul lui Hitchcock în zilele lui bune, știe să temporizeze o secvență pentru ca explozia adusă de poantă să fie nucleară și, în final, știe să dea drumul violenței așa cum n-am mai văzut de mult. Și, în orice caz, n-am văzut violență filmată atît de bine într-un film de Tarantino, Pulp Fictionincluded. Din păcate, sînt doar trei.

Finalul face apel la tertipul din Inglourious Basterds și probabil că va diviza publicul. Personal, mi-a plăcut. Și mai personal, mi s-a părut folosit bine de data asta, spre deosebire de Inglourious…, unde părea doar visul umed al unui nazi-heităr. Aici e ridicol, stupid, violent, ridicol de violent, duios și ușor naiv, iar combinația, deși sună a rețetă de indigestie, funcționează excelent.

Una peste alta, Once Upon A Time In Hollywood nu e un film prost. E la ani-lumină de cel puțin trei sferturi din filmele actuale. Rezultatul e șlefuit cu grijă și dragoste, de la cap la picioare, inclusiv pe burțile care înghit o oră și jumătate din cele aproape trei. Dacă vreți să scăpați de căldură pentru atîta vreme, e cea mai bună alegere. Dacă aveți însă treabă, așteptați varianta DVD care vine cu butoane de fast-forward și skip filler scene.

Once Upon A Time In Hollywood. R.: Quentin Tarantino. Cu: Brad Pitt, Leonardo DiCaprio, Margot Robbie.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

  • Cum am ratat eu scaunul cu patru picioare de la Cotroceni

    5 noiembrie 2019

    După ce ani de zile și-a înmuiat batistuţa de la piept într-o esență de patchouli extrasă din brînza neaoșă de burduf, naţionalistul de operetă Rareș Bogdan și-a imaginat că țara […]

  • Președintele pe care l-am pierdut

    5 noiembrie 2019

    Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l […]

  • O șansă istorică

    5 noiembrie 2019

    A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare. Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, […]