Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

RADU PARASCHIVESCU: „Concepţia asta feudală despre intervenţionismul patronal din fotbal ne-a adus unde sîntem“

Zoom RADU PARASCHIVESCU: „Concepţia asta feudală despre intervenţionismul patronal din fotbal ne-a adus unde sîntem“

Fiindcă e unul care citește fotbalul de multe ori mai bine decît profesioniștii, l-am întrebat pe Radu Paraschivescu de ce îi merge din prost în mai prost fotbalului de la noi. Apoi despre, firește, plecarea lui Messi de la Barcelona, despre galeria lu’ Rapid, după care am trecut la treburi literare: cum a rămas fără emisiunea despre cărți de la Digi24 și ce-a comis în pandemie.

Cristian Teodorescu: De cînd te știu, adică de aproape 30 de ani, îți plac literatura și fotbalul. Cu fotbalul de unde ți-a venit?

Radu Paraschivescu: De pe cîmp şi de la televizor. Am mai spus-o, de obicei, băieţii care nu sînt bolnavi sau geniali dau cu piciorul în minge. Pe la sfîrşitul anilor 1960, băteam mingea pe un maidan de la marginea Lugojului, unde astăzi sînt străzi cu vile, baruri, terase şi – normal – MegaImage-uri. Eram în vacanţă şi asta făceam în fiecare zi: jucam fotbal. Mă dovedeam, paradoxal, cel mai slab pe terenul hîrtopit din Lugoj şi cel mai bun pe bitumul din Bucureşti. Logic ar fi fost să fie invers, dar dacă lumea ar fi mereu logică, n-ar mai avea haz. Pe lîngă asta, în 1970 am văzut Cupa Mondială din Mexic, primind dispensă nocturnă din partea familiei (meciurile se jucau pe la 2 noaptea, iar eu eram în clasa a patra) şi am dat cu ochii de naţionala Braziliei. A fost ca şi cum aş fi nimerit în faţa unei vitrine de cofetărie. Ţin minte totul, dar în special două momente: şutul lui Pelé de la 50 de metri în meciul cu Cehoslovacia (4-1) şi o fază din finala cu Italia, în care Clodoaldo, altminteri mijlocaş defensiv, a driblat trei adversari din corp, fără să atingă mingea. De aici a început povestea.

C.T.: Ți-ar fi plăcut o carieră de antrenor?

R.P.: Mi-ar fi plăcut banii unui antrenor bun din Occident. Nu formidabil, nu genial, doar bun. Din Spania, din Olanda, din Anglia. Dar mă îndoiesc c-ar fi fost genul meu de carieră. Nu mă uit la fotbal ca mîţa-n calendar, dar nici nu cred c-aş fi avut autoritatea necesară pentru meseria asta. Să fii antrenor presupune multe lucruri: inspiraţie, noroc, charismă, voce neşovăielnică, stăpînire de sine, rezistenţă la contestări, înţelepciune, curajul de-a risca, şarm, virtuţi pedagogice, adaptabilitate etc. Asta pe lîngă ce ştii despre fotbal. Din fotoliu e uşor. Soţia mă întreabă uneori „De unde ştiai c-o să fie gol?“ cînd anticipez corect o fază sau cînd anunţ scorul final prin minutul 20 (mi se mai întîmplă). Însă antrenoratul din fotoliu e simplu ca mîncatul unui langoş. Acolo, pe bancă, e altceva.

C.T.: Fotbalul de la noi tot coboară. Ce-i lipsește?

R.P.: În primul rînd, îşi lipseşte sieşi. Doar ne iluzionăm că avem fotbal. Sigur, difuzăm şi comentăm un campionat, aşa că trebuie să-l împachetăm frumos şi, pe cît posibil, să-l lăudăm. E marfa noastră. Dar nu, Cristian, sportul la care ne uităm păstrează doar punţi firave cu fotbalul adevărat. Nici n-ar putea fi altfel, cîtă vreme cei care fac agenda în fotbalul nostru sînt oameni, eufemistic spus, discutabili. Fie încîrdăşiţi în rele, fie incompetenţi. Sîntem pe tobogan de cîteva decenii. Jucători mediocri, antrenori fără anvergură (onoare excepţiilor), arbitri nepricepuţi sau în misiune, patroni discreţionari, o federaţie bună mai mult la vehiculat barbarisme decît la fotbal. Iar naţionala e rezultatul acestei involuţii. Ne-a bătut Armenia, ne-a bătut Georgia. Probabil că la ora asta nici cu Luxemburgul nu ne-ar fi uşor.

C.T.: Ai publicat într-un volum o povestire despre un șef de club bisericos care se bagă tot timpul peste antrenor și peste jucători. Imprevizibilul Becali dă indicații la FCSB și de pe Muntele Athos. O face pe banii lui, cum tot zice, dar n-are stofă de antrenor. Nu-și dă seama sau nu se poate abține?

R.P.: Povestea cu „El dă banii, el comandă“ e o stupizenie pe care am auzit-o din multe guri de pe piciorul nostru de plai. Ce ar însemna asta? Ar însemna că patronii lui Bayern, Manchester City, Barcelona, Chelsea, Inter Milano, Atletico Madrid, Liverpool, Real, Juventus etc. sînt nişte proşti. Pe banii lor, ei îi lasă pe alţii să decidă. Iar rezultatele se traduc în Ligi ale Campionilor, în campionate interne cîştigate, în cotări la bursă şi sume de transfer uriaşe pentru jucătorii valoroşi. E la mintea cocoşului că şi concepţia asta feudală despre intervenţionismul patronal din fotbal ne-a adus unde sîntem, cu echipe eliminate din tururile preliminare ale cupelor europene de Laci, Karagandî şi alte pariuri geografice. În ce-l priveşte pe personajul de care pomeneşti (tratat caricatural în povestirea „Căţui, plase, Doamne-ajută“), impresia mea e că lucrul care-l interesează în primul rînd este cochetarea cu demiurgicul. Omul se joacă de-a Dumnezeu, atîta tot. Înainte să-i spună Magul (nu Magicianul, cum apăruse la noi înainte de 1990, ci Magul), John Fowles îşi numise romanul The Godgame. Jocul de-a Dumnezeu. Sigur, sînt forţate legăturile de felul ăsta, dar cred că în cazul personajului despre care mă întrebi fotbalul trece în plan secund.

C.T.: Zidane sau Guardiola?

R.P.: Klopp. Cu un pic de Nagelsmann şi cu un strop de Flick. Poftim, poftesc la nemţi. Adio, gintă latină. Ba nu, nu adio. Adaug şi o picătură de Marcelo Bielsa. Ăsta e un alt fel de-a spune că mi-e imposibil să disting între Guardiola şi Zidane, chit că sînt profund diferiţi. Ţinînd cu Real, mi-a fost mai aproape Zidane, pe care l-am şi probozit (nu uit nici azi fantezia de a-l transfera pe Danilo – am şi scris un articol cu titlul „Zidanilo“). Guardiola e una dintre marile inteligenţe ale fotbalului, categoric. Unul dintre arhitecţii cu gust pentru invenţie şi experiment, cum a fost, poate, şi Wenger cu un deceniu în urmă. Un deschizător de pîrtie, care risca, paradoxal, să ajungă la un moment dat în fundătură tocmai fiindcă schemele lui ar fi putut deveni greu de aplicat la milimetru. Ce a făcut Guardiola cu Xavi şi Iniesta, pe umerii cărora s-a ridicat de fapt Messi, mi se pare de necopiat astăzi.

C.T.: Piruetele financiare ale lui Messi?

R.P.: Nu sînt doar ale lui. Şi nu sînt primele. Messi a mai avut probleme de genul ăsta, la fel ca Ronaldo, la fel ca Neymar, la fel ca atîţia alţi fotbalişti înlăcomiţi de sfetnici proşti sau hoţomani. Fără piruetele de care spui, probabil că Messi n-ar fi plecat de la Barcelona, indiferent de ofertă. Şi mai e ceva: aportul agenţilor la toată povestea. Şi năravurile lor. Mino Raiola tocmai i-a cerut lui Chelsea un salariu de 50 de milioane pe an pentru Haaland.

C.T.: Ce zici de Galeria lu’ Rapid?

R.P.: La fel ca mine, n-a fost membră de partid. Dacă îţi astupi urechile cînd e cazul, constaţi că are o exuberanţă care se răsfrînge asupra echipei. Chiar cînd Rapid nu joacă sclipitor, jocul ţi se pare mai spectaculos fiindcă îl combini cu atmosfera din tribune. Totul e ca galeria asta despletită să-şi păstreze nivelul de entuziasm şi după rateuri – oricînd vor veni ele. Dar aici trebuie consultat Cosmin Ciotloş, cu siguranţă ştie mai bine. Eu, ca suporter al lui Poli Timişoara, sînt doar fratele de departe.

C.T.: Ești și traducător – ca Mourinho. Cînd lucrezi la de-ale tale, munca la traduceri nu te abate de la?

R.P.: De cîţiva ani, am reuşit să ridic între traduceri şi cărţile scrise un zid mai înalt decît cel dintre Mexic şi SUA. Nu le mai amestec, nu le mai combin. Mi s-a părut cîndva că intercalarea scrisului cu tradusul înăuntrul aceleiaşi săptămîni (iar uneori, oroare, înăuntrul aceleiaşi zile) mi-ar oferi variaţie şi m-ar ajuta să păstrez ritmul ambelor. A fost un experiment ratat, din care am învăţat lecţia „separării puterilor“ de pe birou. Acum lucrurile sînt simple: cînd traduc, nu mai scriu, iar cînd scriu, nu mai traduc. Şi, într-un stil de lucru care ascunde, cred, un soi de hărnicie, poate chiar de rigoare, reuşesc să-mi respect termenele şi să nu întîrzii niciodată.

C.T.: Scrii proză scurtă satirică, dar și savuroase romane serioase. Cu care dintre astea două te simți mai acasă?

R.P.: Să ştii că mi-e la fel de bine în ambele ipostaze. Romanele pe care le numeşti „savuroase şi serioase“ sînt, poate, o formă de-a evada din cotidian şi de a-i atrage şi pe alţii după mine. Şi o valorificare a drumurilor făcute prin alte ţări. Prozele şi textele despre România sînt ironice fiindcă ăsta mi se pare registrul optim, cel puţin în ceea ce mă priveşte. De acord, sînt ironic, satirizez, dar nu muşc din carnea naţiei. Mă amuz mai degrabă tandru decît sardonic.

C.T.: Ai avut o emisiune TV cu recenzii vorbite, Dă-te la o carte. De ce n-o mai ai?

R.P.: Dă-te la o carte (în cadrul căreia am prezentat cu plăcere şi un roman al tău) a ieşit din grilă odată cu Pastila de limbă, în martie 2019. Motivul, dacă-ţi vine să crezi, a fost lipsa banilor. Criza a fost atît de gravă, încît nu mi-au fost plătite nici măcar cele opt ediţii filmate deja în contul lunii martie. Un domn de la Digi24 mi-a spus: „Am totuşi mandatul Consiliului de Administraţie să-ţi propun să continui pro bono”. Sigur, eram gata s-o fac după ce începea şi compania din care face parte Digi24 să distribuie cablu pro bono. Interesant este că, la vreo două luni după aceea, am fost tăiat de la porţie şi de pe site-ul Digi24.ro, unde aveam un articol pe săptămînă şi unde bănuiesc că devenisem un picuţ incomod prin ceea ce scriam. Tocmai fusese izgonită echipa lui Dan Turturică şi Laurenţiu Mihu. Acolo povestea a fost alta. M-a sunat noua coordonatoare a site-ului şi mi-a spus că există nişte scăpări în contractele colaboratorilor şi că, pînă la îndreptarea lor, colaborarea se suspendă. Au trecut de atunci aproape doi ani şi jumătate. Încă n-au reuşit să parcurgă cele patru pagini ale contractului, se vede treaba. Rezumînd, nu din cauza sau din vina mea s-au rupt relaţiile cu Digi24. Dar nici că vreau să mai aud de ei vreodată.

C.T.: Publici ceva anul ăsta?

R.P.: Am publicat romanul Acul de aur şi ochii Glorianei în mai şi o să public un volum de texte despre România prin noiembrie. Iniţial, volumul se numea Pe lîngă plopii cu chiloţi, dar o să găsesc alt titlu. Lumea nu ne vrea chiar atît de frivoli.




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Oda lui Iliescu la moartea lui Ion Caramitru

    14 septembrie 2021

    Țară cu domnitori fugiți de-acasă și regi ținuți în lesă de dudui. Ce multe neamuri stau cu noi la masă, bat clopote de aur în gutui. Degeaba-l așteptăm pe Caramitru, […]

  • Avem creștere big time

    14 septembrie 2021

    Așa cum piticii au obsesia creșterii, mediocrii sînt bîntuiți de triumfalism. Iar cînd toate astea se adună în aceeași făptură, apare efectul Cîțu: un succes paralel cu realitatea, în care […]

  • Elita noastră la Paris învață

    14 septembrie 2021

    Pe la începutul verii lui 2005, pe când ocupa, nu pentru multă vreme, funcția de ministru al Culturii, Mona Muscă deschidea o expoziție de pictură franceză, în fața unor înalte […]

  • Requiem la o haină

    7 septembrie 2021

    Sînt ca un sac cu cîrpe, uitat de-un prost în gară unde cînd vine trenul chiar nimeni nu coboară. Nici gaia care scurmă cochetă printre șine, atentă la primejdii, n-are […]

  • Tovarășul Cîțu

    7 septembrie 2021

    La fel ca Nicolae Ceaușescu, Florin Cîțu a avut o copilărie și o tinerețe cu performanțe de cizmar. Căzut la treaptă și la facultate așa cum a căzut nea Nicu […]

Ultimele articole
Editoriale
  • Oda lui Iliescu la moartea lui Ion Caramitru

    14 septembrie 2021

    Țară cu domnitori fugiți de-acasă și regi ținuți în lesă de dudui. Ce multe neamuri stau cu noi la masă, bat clopote de aur în gutui. Degeaba-l așteptăm pe Caramitru, […]

  • Avem creștere big time

    14 septembrie 2021

    Așa cum piticii au obsesia creșterii, mediocrii sînt bîntuiți de triumfalism. Iar cînd toate astea se adună în aceeași făptură, apare efectul Cîțu: un succes paralel cu realitatea, în care […]

  • Elita noastră la Paris învață

    14 septembrie 2021

    Pe la începutul verii lui 2005, pe când ocupa, nu pentru multă vreme, funcția de ministru al Culturii, Mona Muscă deschidea o expoziție de pictură franceză, în fața unor înalte […]

  • Requiem la o haină

    7 septembrie 2021

    Sînt ca un sac cu cîrpe, uitat de-un prost în gară unde cînd vine trenul chiar nimeni nu coboară. Nici gaia care scurmă cochetă printre șine, atentă la primejdii, n-are […]

  • Tovarășul Cîțu

    7 septembrie 2021

    La fel ca Nicolae Ceaușescu, Florin Cîțu a avut o copilărie și o tinerețe cu performanțe de cizmar. Căzut la treaptă și la facultate așa cum a căzut nea Nicu […]

  • Ivan cel groaznic de bun

    7 septembrie 2021

    „Ivan a plecat. Și nu se mai întoarce.“ Atât au scris, în dimineața zilei de 5 septembrie, Ivona și Georgiana Patzaichin, comprimând, laconic, tristețea unui întreg univers ce tocmai sărăcise […]